Ar putea fi un film despre ratare. Sigur ca nu asta a fost cheia in care am vazut filmul, dar nu vreau sa pun spoilere aici. Ratarea unei iubiri pare sa lase ceva pretios in urma, un raspuns/o solutie la teama ca aceasta ar fi cea mai buna dintre lumile posibile si ca, aleasa deja, ar fi si singura. Caldura si simplitatea discursului cinematografic, alternanta de ritmuri si ecleraje dau lumilor din care tu lipsesti valente aproape cotidiene, iar usii de la apartament care nu mai exista dupa ce ai luat hotararea sa fugi in lume, o nuanta de subinteles.
Ce caut eu la Galati?
Ultimul post (Berlin, acum patru luni) pare din alta lume. Azi sunt in Bucuresti, iulie 2007, Tara de Foc si Para. Betoniere, muncitori urland si injurand, pensionari cazuti pe strada, nori de praf pulverizati deasupra Dambovitei de lucrarile la Casa Radio unde “Atentie, se explodeaza!”, copacii din jurul Casei Poporului trimisi acasa de Formula-Trei-Bonus-Challenge, apa minerala-corp delict la Rolling Stones, Bostina de la Steaua intervine cu profund spirit civic in conflictul jandarmo-huliganesc (de partea huliganilor), vaporizarea fortei de munca detoneaza costurile constructiilor, prietenii raspund la telefon tot mai rar si atunci pe roaming. Vorba lui M.H. Simionescu (din “Bibliografia Selectiva”) : “…si atunci colonelul isi puse o intrebare : - Ce mama dracului caut eu la Galati?”
P.S. In circumstantele mai sus amintite propun sa lasam celor ce au timp la dispozitie problemele stringente ale natiunii. Cronofage, energofage si bizare, ele ofera iluzia solvabilitatii doar cititorului neavizat, pe cand cunoscatorii simt aerul multimilenaritatii noastre pe aceste meleaguri.
