Reflexul populist al politicienilor romani de a exprima in continuu parerile majoritatii (asa cum le percep/anticipeaza ei) nu prea lasa loc de responsabilizari si nici de conduite morale . Prezenta acestei malformatii (un fel de muschi populist care se activeaza in momentul cristalizarii unei opinii majoritare) il face pe politician sa urle cel mai tare ceea ce stie deja toata lumea si sa promoveze, sa razbata in ierarhiile ventriloce pe care sistemul romanesc (nu doar politic/ de partid) le propune in dauna oricarei analize sau sistem de valori bazate pe capacitati sau abstractiuni ca eficienta, verticalitatea sau competenta. Iliescu, care si-a cultivat cu grija atavismele de partid, nu dadea nici o declaratie pana nu “se limpezeau apele”. Cioroianu se trezeste rezonand cu gastile de retarzi de pe stadioane si declara apoi ca a fost surprins de propriile declaratii cand le-a auzit. Lasati orice analiza, sa facem auzita vocea poporului.
Ca un amator urcat pe scena langa orchestra ce isi acordeaza in continuu instrumentul dupa Oda Bucuriei, ministrul e mirat ca si de data asta a sunat fals. Normal, daca urechea ii joaca feste, obisnuita cu grupurile semidocte de studenti cu nostalgii legionare sau cu ritmurile disonante ale corului ultrasilor.
Campania ideala a galagiosilor nostri politicieni ar trebui sa intrerupa telenovele in momentul dramatic al abandonarii tinerei seduse cu luari de pozitie: “Nu-i asa ca Jose Fernando e un porc? Eu, si partidul meu, il condamnam fara echivoc si ii cerem neintarziat sa o ia de nevasta. (aplauze)”. Sau, cand el si ea se despart datorita intrigilor vreunei matusi ranchiunoase sa intervina cu lacrimi in ochi: “Facem apel la dialog intre parti, propunem initierea unor discutii pe aceasta tema si gasirea unei solutii de compromis.”
Pare straniu un astfel de scenariu? Surprinzator, nu. Straniu e scenariul cu Cioroianu ministru de externe.
- jurnalul colectiv al nervilor-
