Cubix (ciorna)

Pe vremuri, Piaţa Centrală era dominată de o clădire înaltă, colţuroasă, cenuşie, încărcată de simboluri socialiste, cocoţată pe un deal, ca o rezidenţă vrăjitorească. Fusese iniţial un mausoleu închinat ostaşilor sovietici, transformat apoi, printr-un viraj ideologic brusc, în Monumentul Eroilor Vrânceni. Semnele cotiturii politii de stat erau înconjurarea clădirii de un părculeţ minimalist, prevăzut cu o divizie de bănci metalice, îngheţate iarna şi transformate vara în capcane încinse pentru urmaşii lui Gheorghe Doja. În exterior pereţii mausoleului erau împodobiţi cu basoreliefuri războinice, înfăţişând trupuri vânjoase de soldaţi, figuri masculine încruntate, maxilare pătrate şi gura deschisă. Îi înspăimântau pe copiii de grădiniţă, care însă se răzbunau cu vârf şi îndesat, peste câţiva ani, când deveneau elevi de generală. Atunci se opreau pe drumul spre casă, în grupuri, şi, înconjurând câte un brav erou, nu se lăsau până nu îi introduceau în orificiul bucal împietrit, chiştocuri de ţigară, un pumn de carioci, cartofi râncezi, fanioane ale echipei de fotbal, fotografiindu-se apoi cu bravii soldaţi, desenând în prealabil, cu creta, sau, cei mai curajoşi, cu vopsea albă, câte un organ genital mare cât vitejia ostaşilor sovietici sau vrânceni, venind de nicăieri şi acţionând ca un supliment nutritiv menit să întreţină flacăra virilităţii aprinsă ca un arc peste timp.

După 1990, odiosul edificiu fusese demolat, parcul cu bănci cu tot, rase de pe faţa pământului. Era acea perioadă în care locuitorii oraşului erau convinşi că exista un acord deplin între legile firii, ale progresului, democraţiei, ale logicii şi tradiţiilor recent descoperite. Şi că, în conformitate cu toate aceste legi, pe terenul viran, acoperit acum cu pietriş alb, ca o frunte cheală a oraşului, în curând se va ridica, mândră, o catedrală, cu turle aurite, cum văzuseră şi în alte oraşe reşedinţă de judeţ. Era şi o întoarcere la istoria lineară a comunităţii, o drezină molcomă, deraiată de pe şinele timpului, într-o parte şi în cealaltă, de fascişti şi antifascişti, de sovietici şi făuritori ai societăţii comuniste.

Primarul vedea lucrurile altfel. În primul rând, istoria era un drum cu sens unic. Înainte, spre Europa. O europă verde, păstrată urbană şi ecologică prin intervenţiile chirurgicale ritmice ale unor maşinării nepoluante. Acea europă a tehnologiilor ce miros ca iarba proaspăt cosită, a panourilor solare şi a maşinilor electrice. Poluarea industrială nu reprezenta o problemă majoră, uzinele fiind de ceva vreme închise, halele de producţie dezmembrate, utilajele cu care se mândriseră comunişti vândute la fiare vechi. În schimb, ofensiva gunoiului menajer depăşea cu mult posibilităţile de colectare ale primăriei. Aşa că, o dată cu primele zile ale primăverii, străzile se umpleau de miasme înfiorătoare, pomii înfloreau parcă în batjocură, mirosind a peşte stricat, iar în toiul verii duhoarea pestilenţială închidea toate ferestrele oraşului. În visele sale vizionare, de neînţeles pentru cetăţenii electori, primarul se întâlnea cu ideile progresiste ale profesorului Augustin, considerând că ctitoria unei catedrale ar fi fost o treabă cam învechită şi retrogradă, pe când construcţia unei magnifice menghine solare în stare să scape oraşul de mirosuri aparţinea viitorului luminat. Până la urmă ce însemna ideea europeană, dacă nu împuternicirea unor vizionari de tip nou întru implementarea binelui obştesc. Rezistenţa unora obişnuiţi să li se spună în fiecare zi să evite carbohidraţii, sarea şi alcoolul, să folosească doar becuri fluorescente şi să se spele pe dinţi dimineaţa şi seara, era slăbită, dacă nu de-a dreptul anulată, de argumentul democratic. Oamenii care stăteau toată ziua cu capul în televizor ca să afle ce ar trebui să mănânce a doua zi erau investiţi cu responsabilitatea alegerii politicilor publice, invitaţi să-şi dea cu părerea şi să decidă în momentul orgasmic al alegerilor municipale, transformat în cea mai importantă şi singura sărbătoare autentică a comunităţii. Consecinţele a ce făceau cei aleşi după aceea nu li se puteau imputa decât alegătorilor,

Cu toate acestea, nesocotirea dorinţelor unui segment electoral destul de încăpăţânat încât să participe în masă la următoarele alegeri, cei ce îşi doreau cu ardoare catedrala, ar fi putut dăuna unei cariere politice altfel atât de promiţătoare. Aşa că, după îndelungi retuşuri, schimbări de echipe, refaceri totale a proiectului, când consideră că venise timpul ca arhitecţii însărcinaţi cu transpunerea pe planşetă a Cubix-ului imaginat de el (Emil primise o sumă rezonabilă pentru schiţele bunicului său, iar Pavel nici nu fusese luat în considerație) să treacă la treabă , îi primi cu un zâmbet pişăcios, de rău augur. Varianta prezentată era o instalaţie metalică contorsionată, un fel de maimuţăreală a turnului Effel, de trei ori mai urâtă şi de şapte ori mai înspăimântătoare decât însuşi mausoleul ostaşilor sovietici convertiţi în eroi vrânceni, ce avea drept boltă o pădurice regulată de panouri solare. În mijlocul lor, desenă cu carioca un dreptunghi vertical ce se înălţa cu mult deasupra panourilor şi abia sus întâlnea un altul, aşezat perpendicular, în cruce. În jurul crucifixului rezultat mâzgăli, nu fără emfază, o suită de cerculeţe mici, neregulate, după care făcu trei paşi înapoi ţinând carioca în mâna dreaptă şi înclinându-şi capul în maniera în care regizorii de film ne arată vreun pictor flamand în faţa operei. „Cu respect…”, încercă arhitectul cu limba mai ascuţită să clarifice lucrurile, oprit însă de un gest al primarului, ce încă evalua noua compoziţie. După doar câteva secunde însă, vizibil încântat de rezolvare, se retrase spre birou, vorbind tărăgănat ca şi cum ar fi fredonat un şlagăr de-al Corinei Chiriac: „Cu respect, fără respect, vreţi să ştiţi ce o să fie acolo”. „Da, asta doream”, îi făcu jocul autorul proiectului. „Ei bine,” glăsui, de data aceasta pe un ton pe care valenţele muzicale îl părăsiseră, deschizând uşa biroului în care avea să dispară chiar înainte ca ultima notă a spuselor lui să rezoneze în sala de consiliu şi astfel anunţând încheierea abruptă a întrevederii,

„…ei bine, dragilor, acolo va fi o cruce cu becuri”.

Forţaţi de noua viziune să reconsidere proiectul şi zoriţi de perspectiva unor alegeri iminente (un alt primar ar fi putut abandona o construcţie pe care vechiul edil îşi lăsase atât de apăsat amprenta), constructorii puseră pe picioare în mare grabă un şantier ciclopic ce ocupa întreg centrul oraşului. Câteva sute de muncitori şi câteva macarale uriaşe ridicau ceea ce avea să fie o structură metalică, o realizare inginerească funcţionalistă, menită însă să străjuiască un turn ce ciment ca o cruce, un complex megalitic închinat unui Dumnezeu căzut în dizgraţie, redus la funcţii simbolice, unui zeu onorific, de care nimănui nu-i mai era frică. Soluţia pentru înălţarea crucii era turnarea continuă a betonului printr-un cofraj glisant, ce se ridica imperceptibil pe măsură ce pereţii se întăreau. Astfel colosul alb se ridica fără oprire, cu 32 de centimetri pe zi. Metoda avea un dublu avantaj: pe lângă faptul că fiind construit dintr-o singură bucată, corpul central era ferit de problemele de rezistenţă pe care le ridică îmbinările materialelor în cazul unor construcţii de asemenea dimensiuni, procesul avea continuitate şi viteză operativă.

În jurul coloanei se desfăşura maşinăria propriu-zisă, alcătuită din braţe metalice gigantice, pe care erau dispuse din loc în loc inflorescenţe colorate de manete şi centre de comandă, ca un puzzle metalic reconstruit haotic în jurul unui stâlp totemic uriaş.

Şi era de înţeles ca primul lucru simţit de Pavel în faţa Cubix-ului să fie un autentic sentiment de groază în faţa ameţitoarei înălţimi a monolitului încarcerat, după cum era de înţeles şi aprecierea căreia îi dădea glas o bătrână cu pălărie de paie aflată în apropiere, că aşa ceva nu ar fi trebuit să existe în nici un oraş normal, locuit de oameni normali, de pe o planetă normală la cap. În fapt, oricine ar fi crezut că arhitectului îi luase cineva minţile (impaca estetica cu fct, acum arh cu totul iesise din dsct)… aduseseră pe lume o monstruozitate, o blasfemie atât în sens creştin, cât şi arhitectural, estetic şi geometric. Căci unghiurile pe care le formau braţele de metal păreau obtuze la prima vedere, pentru a deveni, pe măsură ce privirea se detaşa din iluzia cerebrală a observării neimplicate a vreunui detaliu, din ce în ce mai ascuţite şi ameninţătoare, ca şi cum o forţă nevăzută le-ar fi forţat să de deschidă peste limita celor 180 grade şi să se replieze în armele unei civilizaţii invadatoare, evocând suprafeţe, sfere şi elipse ale unei geometrii nepământene.

Anunțuri

Concurs 1001 arte şi Vellant: Microficţiuni

Dacă nu aţi aflat deja, Vellant are o bibliotecă întreagă de dat în cel mai mare concurs al editurii de până acum, deschis bloggerilor & cititorilor inspiraţi.

 

Azi avem la concurs romanul Microficţiuni, de Régis Jauffret, în traducerea Irinei Mavrodin, care va ajunge la cel mai inspirat comentator pe tema „comedia umană în secolul XXI”. Împărtăşiţi-ne un pic din perspectiva voastră asupra condiţiei umane urbane. Cum vă place lumea în care trăiţi? Ce vă apasă, ce vă face să zâmbiţi? Ce loc mai are literatura în ea?

Comentariile aici (sau click pe coperta cărţii).

King`s Speech, Discursul regelui

King`s Speech, (“Discursul regelui” la multiplex) este scris, produs şi jucat pentru a-şi adjudeca toate premiile posibile, admiraţia criticilor, succesul de casă, empatie nemărginită pentru un bărbat încorsetat emoţional de reguli, maniere, tradiţie, responsabilităţi (o my fair lady pe invers, acest rege britanic). Are deja 14 nominalizări la premiile BAFTA şi 12 nominalizări la Oscar. Asemenea personajului central, filmul pare construit pe ideea că încrederea în sine este cheia succesului. Plecând de la Colin Firth care este foarte bun (şi favorit la Oscar), o Helena Bonham Carter excepţională (dar asta n-ar mira pe nimeni), un Geoffrey Rush admirabil, la muzică, costume şi imagine, avem de a face un tur de forţă cinematografică. Povestea este reţeta însăşi a ştiinţei acumulării capitalului de interes: informativă, adecvată istoric, o dramă minoră cu implicaţii planetare, originalitatea conflictului plus un britanic manierat (chiar mult prea manierat) în lupta cu propriile temeri (cine n-a oftat n-are maniere) şi este pe cât de captivantă pe atât de emoţionantă: în pragul războiului cu Germania, Imperiul Britanic ajunge să fie condus de un rege bâlbâit.

În epoca în care discursurile la radio ţinute de Hitler aprind spirite şi înfricoşează totodată, cel ce ar trebui să-i ţină piept nu poate rosti nici o frază întreagă. La insistenţele soţiei, cel ce era pe atunci Prinţul Albert se lasă pe mâna unui logoped cu metode revoluţionare dar eficiente, devenind Bertie şi experimentând egalitatea meritocratică. Va experimenta mult mai multe decât atât în cele două ore în care îl vom urmări căci scenariul îl face să treacă în goană prin toată gama de emoţii şi sentimente prin care am dori să treacă toate celebrităţile pe care le urmărim (şi surprinzător sau nu, chiar asta se întâmplă, de parcă cineva ar şti pas cu pas ce am aştepta de la ele). Ce nu mi-a plăcut? Câteva tuşe îngroşate (vezi Wallis Simpson), dar şi transformarea logopedului într-un erou civilizator care nu doar instaurează meritocraţii unde nu era cazul dar luptă şi împotriva fumatului şi sentimentul constant că ceva cu adevărat artistic pluteşte în jurul filmului fără a se aşeza în vreo secvenţă anume pentru a nu întrerupe şirul popcornului în sală. Senzaţia de la final a fost că un film atât de bun nu ar trebui să te lase cu vagi sentimente de frustrare. Mi-am explicat-o prin aşteptările pe care le creează prima parte a poveştii (descrierea conflictului) şi o oarecare inegalitate resimţită în rezolvarea un pic prea conformă (previzibilă) cu istoria, gustul publicului larg şi reţeta cinematografică ce urmează. Trebuie văzut, toată lumea pe care o cunoaşteţi l-a văzut deja şi pregăteşte în taină cuvinte de laudă la adresa favoritului principal pentru Oscar-urile ce se apropie.

via 1001 arte

Elias Canetti – Orbirea

Citeam undeva că între cărţile ce se bucură de cele mai îndelungate sejururi pe noptierele europenilor se numără „Ulysse” a lui Joyce, volumele lui Proust, „Omul fără însuşiri” al lui Musil şi cartea de faţă. Şi asta nu ar fi de mirare căci în cazul lor lectura poate fi asemuită cu descinderea în galeriile unor mine prin ceva miraculos ce ţine de bogăţia de sensuri şi nivele de context, intertext, metatext. Iar dacă unui adolescent care ară sârguincios sutele de pagini, ratarea vreunei opţiuni semantice sau a unei nuanţe ironice la adresa vreunui curent pseudofilozofic e puţin probabil să îi ştirbească din plăcerea lecturii, nu e mai puţin adevărat că recitirea ei după ceva ani e de natură să îi dăruiască bucuria unor descoperiri rafinate. Sau cel puţin în cazul meu, aşa s-a întâmplat. Ca pretext, Canetti porneşte de la descrierea exerciţiilor sinologului Kien de punere între paranteze a lumii fenomenelor înşelătoare, adevărate sabotoare ale cunoaşterii, pentru a regăsi similarităţi ironice cu orbirea în cazul celor din jur, absorbiţi în urmărirea unor scopuri meschine.

„Exerciţiile de mers orbeşte l-au făcut să devină un adevărat maestru. După trecerea a trei-patru săptămâni găsea în cel mai scurt timp ceea ce voia, fără subterfugii sau şiretlicuri, cu ochii într-adevăr închişi, o legătură la ochi nu i-ar fi împiedicat mai sigur vederea. (…) Ştiinţa înflorea. Studiile creşteau din birou ca ciupercile. Înainte vreme, batjocorise şi dispreţuise orbii, ca şi bucuria vieţii care-i stăpânea în ciuda infirmităţii lor. Dar, de-ndată ce prejudecata sa faţă de un asemenea avantaj se schimbă, interveni de la sine şi filozofia corespunzătoare.

Orbia este o armă, împotriva timpului şi a spaţiului; existenţa noastră – o singură imensă orbire, cu excepţia puţinului pe care-l aflăm prin simţurile noastre modeste – modeste atât ca esenţă cât şi ca rază de acţiune. Principiul care domneşte în univers este orbia. Ea prilejuieşte o concomitenţă a lucrurilor, care ar fi imposibilă dacă ele s-ar vedea reciproc. Ea permite şi curmarea bruscă a timpului atunci când nu-l putem infirma.

Kien nu inventează orbia, doar o utilizează ca pe o posibilitate firească a celor ce văd. E dreptul lui să transpună orbia care-l fereşte de asemenea excese ale simţurilor, asupra tuturor elementelor tulburătoare din viaţa sa. Mobilele nu există pentru el, cum nu există nici armata de atomi din el şi din jurul lui. Esse percipi, a fi înseamnă a fi perceput; ceea ce nu este perceput, nici nu există. Vai de făpturile slabe, care se lasă să vadă şi merg astfel cum se nimereşte.”

via 1001 arte

Tim Burton, “Big Fish” (2003)

Big Fish este construit în jurul conflictului dintre ficţiunea pură, creatoare de lumi magice şi tentativele de demitizare ale partizanilor adevărului obiectiv şi lucidităţii supreme, numai bune de generat judecăţi morale. Poveşti ce adoptă nevoi incomunicabile de apropiere umană, iubiri fugărite de clişee dezintegratoare şi le redau fiinţa ameninţată de prozaic în lumi fantastice, croite pe măsura dimensiunilor afective ale faptelor şi nu pe valoarea lor statistică.

Fiul (Billy Crudup) joacă rolul lectorului calificat şi exigent cu sursele de informaţii (este jurnalist), iubitor al relatărilor corecte, al faptelor nedenaturate. Obiectul investigaţiei sale (lipsită de orice şansă de izbândă) este adevărul material, faptic despre viaţa tatălui său. O viaţă pe care o intuim banală şi plină de dezamăgiri, pe care tatăl o ascunde în spatele unei mitologii genealogice fabuloase, singura demnă de lăsat moştenire. Filmul însă este creat dintr-o dublă magie. Pe de o parte, poveştile despre o lume populată de uriaşi, gemeni siamezi, vrăjitoare şi vârcolaci pe care tatăl insistă să le acrediteze ca biografie oficială. Pe de cealaltă parte, cea a meşteşugului cinematografic în care chiar şi îmbătrânirea eroilor/actorilor: Alison Lohman devine Jessica Lange, iar Ewan McGregor este înlocuit de Albert Finney reuşeşte să aducă în film doza de miraculos, marcă a lui Tim Burton.

Spre deosebire de filmul cu care a fost deseori comparat, Forrest Gump, superproducţia ce propunea triumful idioţeniei şi al hazardului (de comparat şi prezenţa feminină, neajutorată, eşuând continuu în braţele idiotului inocent cu resursele magice infinite ale femeilor lui Burton), Big Fish este o apologie a inteligenţei şi fanteziei creatoare, strălucitor, sensibil şi reflexiv.

via 1001 arte

Ion Mureşan

Miercuri 12 ianuarie, la Cafeneaua Critică,  vine poetul clujean Ion Mureşan.

Dezbaterile îl au ca amfitrion pe Ion Bogdan Lefter şi ca parteneri pe Gavril Ţărmure, director al Editurii Charmides, şi Luigi Bambulea, redactor al revistei clujene Verso. O întâlnire magică pentru cei familiarizaţi cu lumea, imaginarul şi expresia poeziei lui Ion Mureşan. Iar ceilalţi sunt invitaţi să prizeze textul de mai jos.

Ora: 18.30.Loc: Club Control (Bucureşti)

Vai săracii, vai săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri
şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere
scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,
căci pentru El e uşor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi
numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,
de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure
le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi
şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.
Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,
de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.
Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,
aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă
cu o caldă responsabilitate

şi dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc
nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,
ci pentru că inspiraţi de tinereţe
ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
şi îi invită pe alcoolici să privească.
Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă
decât un petec de iarbă,
tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:
„În curând, în curând va veni seara,
atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”
Atunci unul după altul se scoală de la mese,
îşi şterg buzele umede cu batista
şi le este foarte, foarte ruşine.

via 1001arte

a handshake of carbon monoxide

A heart that’s full up like a landfill,
a job that slowly kills you,
bruises that won’t heal.
You look so tired-unhappy,
bring down the government,
they don’t, they don’t speak for us.
I’ll take a quiet life,
a handshake of carbon monoxide,

with no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises,
Silence, silence.

This is my final fit,
my final bellyache

with no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises please.

Such a pretty house
and such a pretty garden.

No alarms and no surprises (get me outta here),
no alarms and no surprises (get me outta here),
no alarms and no surprises, please.