Elias Canetti – Orbirea

Citeam undeva că între cărţile ce se bucură de cele mai îndelungate sejururi pe noptierele europenilor se numără „Ulysse” a lui Joyce, volumele lui Proust, „Omul fără însuşiri” al lui Musil şi cartea de faţă. Şi asta nu ar fi de mirare căci în cazul lor lectura poate fi asemuită cu descinderea în galeriile unor mine prin ceva miraculos ce ţine de bogăţia de sensuri şi nivele de context, intertext, metatext. Iar dacă unui adolescent care ară sârguincios sutele de pagini, ratarea vreunei opţiuni semantice sau a unei nuanţe ironice la adresa vreunui curent pseudofilozofic e puţin probabil să îi ştirbească din plăcerea lecturii, nu e mai puţin adevărat că recitirea ei după ceva ani e de natură să îi dăruiască bucuria unor descoperiri rafinate. Sau cel puţin în cazul meu, aşa s-a întâmplat. Ca pretext, Canetti porneşte de la descrierea exerciţiilor sinologului Kien de punere între paranteze a lumii fenomenelor înşelătoare, adevărate sabotoare ale cunoaşterii, pentru a regăsi similarităţi ironice cu orbirea în cazul celor din jur, absorbiţi în urmărirea unor scopuri meschine.

„Exerciţiile de mers orbeşte l-au făcut să devină un adevărat maestru. După trecerea a trei-patru săptămâni găsea în cel mai scurt timp ceea ce voia, fără subterfugii sau şiretlicuri, cu ochii într-adevăr închişi, o legătură la ochi nu i-ar fi împiedicat mai sigur vederea. (…) Ştiinţa înflorea. Studiile creşteau din birou ca ciupercile. Înainte vreme, batjocorise şi dispreţuise orbii, ca şi bucuria vieţii care-i stăpânea în ciuda infirmităţii lor. Dar, de-ndată ce prejudecata sa faţă de un asemenea avantaj se schimbă, interveni de la sine şi filozofia corespunzătoare.

Orbia este o armă, împotriva timpului şi a spaţiului; existenţa noastră – o singură imensă orbire, cu excepţia puţinului pe care-l aflăm prin simţurile noastre modeste – modeste atât ca esenţă cât şi ca rază de acţiune. Principiul care domneşte în univers este orbia. Ea prilejuieşte o concomitenţă a lucrurilor, care ar fi imposibilă dacă ele s-ar vedea reciproc. Ea permite şi curmarea bruscă a timpului atunci când nu-l putem infirma.

Kien nu inventează orbia, doar o utilizează ca pe o posibilitate firească a celor ce văd. E dreptul lui să transpună orbia care-l fereşte de asemenea excese ale simţurilor, asupra tuturor elementelor tulburătoare din viaţa sa. Mobilele nu există pentru el, cum nu există nici armata de atomi din el şi din jurul lui. Esse percipi, a fi înseamnă a fi perceput; ceea ce nu este perceput, nici nu există. Vai de făpturile slabe, care se lasă să vadă şi merg astfel cum se nimereşte.”

via 1001 arte

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s