King`s Speech, Discursul regelui

King`s Speech, (“Discursul regelui” la multiplex) este scris, produs şi jucat pentru a-şi adjudeca toate premiile posibile, admiraţia criticilor, succesul de casă, empatie nemărginită pentru un bărbat încorsetat emoţional de reguli, maniere, tradiţie, responsabilităţi (o my fair lady pe invers, acest rege britanic). Are deja 14 nominalizări la premiile BAFTA şi 12 nominalizări la Oscar. Asemenea personajului central, filmul pare construit pe ideea că încrederea în sine este cheia succesului. Plecând de la Colin Firth care este foarte bun (şi favorit la Oscar), o Helena Bonham Carter excepţională (dar asta n-ar mira pe nimeni), un Geoffrey Rush admirabil, la muzică, costume şi imagine, avem de a face un tur de forţă cinematografică. Povestea este reţeta însăşi a ştiinţei acumulării capitalului de interes: informativă, adecvată istoric, o dramă minoră cu implicaţii planetare, originalitatea conflictului plus un britanic manierat (chiar mult prea manierat) în lupta cu propriile temeri (cine n-a oftat n-are maniere) şi este pe cât de captivantă pe atât de emoţionantă: în pragul războiului cu Germania, Imperiul Britanic ajunge să fie condus de un rege bâlbâit.

În epoca în care discursurile la radio ţinute de Hitler aprind spirite şi înfricoşează totodată, cel ce ar trebui să-i ţină piept nu poate rosti nici o frază întreagă. La insistenţele soţiei, cel ce era pe atunci Prinţul Albert se lasă pe mâna unui logoped cu metode revoluţionare dar eficiente, devenind Bertie şi experimentând egalitatea meritocratică. Va experimenta mult mai multe decât atât în cele două ore în care îl vom urmări căci scenariul îl face să treacă în goană prin toată gama de emoţii şi sentimente prin care am dori să treacă toate celebrităţile pe care le urmărim (şi surprinzător sau nu, chiar asta se întâmplă, de parcă cineva ar şti pas cu pas ce am aştepta de la ele). Ce nu mi-a plăcut? Câteva tuşe îngroşate (vezi Wallis Simpson), dar şi transformarea logopedului într-un erou civilizator care nu doar instaurează meritocraţii unde nu era cazul dar luptă şi împotriva fumatului şi sentimentul constant că ceva cu adevărat artistic pluteşte în jurul filmului fără a se aşeza în vreo secvenţă anume pentru a nu întrerupe şirul popcornului în sală. Senzaţia de la final a fost că un film atât de bun nu ar trebui să te lase cu vagi sentimente de frustrare. Mi-am explicat-o prin aşteptările pe care le creează prima parte a poveştii (descrierea conflictului) şi o oarecare inegalitate resimţită în rezolvarea un pic prea conformă (previzibilă) cu istoria, gustul publicului larg şi reţeta cinematografică ce urmează. Trebuie văzut, toată lumea pe care o cunoaşteţi l-a văzut deja şi pregăteşte în taină cuvinte de laudă la adresa favoritului principal pentru Oscar-urile ce se apropie.

via 1001 arte

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s