Cubix (ciorna)

Pe vremuri, Piaţa Centrală era dominată de o clădire înaltă, colţuroasă, cenuşie, încărcată de simboluri socialiste, cocoţată pe un deal, ca o rezidenţă vrăjitorească. Fusese iniţial un mausoleu închinat ostaşilor sovietici, transformat apoi, printr-un viraj ideologic brusc, în Monumentul Eroilor Vrânceni. Semnele cotiturii politii de stat erau înconjurarea clădirii de un părculeţ minimalist, prevăzut cu o divizie de bănci metalice, îngheţate iarna şi transformate vara în capcane încinse pentru urmaşii lui Gheorghe Doja. În exterior pereţii mausoleului erau împodobiţi cu basoreliefuri războinice, înfăţişând trupuri vânjoase de soldaţi, figuri masculine încruntate, maxilare pătrate şi gura deschisă. Îi înspăimântau pe copiii de grădiniţă, care însă se răzbunau cu vârf şi îndesat, peste câţiva ani, când deveneau elevi de generală. Atunci se opreau pe drumul spre casă, în grupuri, şi, înconjurând câte un brav erou, nu se lăsau până nu îi introduceau în orificiul bucal împietrit, chiştocuri de ţigară, un pumn de carioci, cartofi râncezi, fanioane ale echipei de fotbal, fotografiindu-se apoi cu bravii soldaţi, desenând în prealabil, cu creta, sau, cei mai curajoşi, cu vopsea albă, câte un organ genital mare cât vitejia ostaşilor sovietici sau vrânceni, venind de nicăieri şi acţionând ca un supliment nutritiv menit să întreţină flacăra virilităţii aprinsă ca un arc peste timp.

După 1990, odiosul edificiu fusese demolat, parcul cu bănci cu tot, rase de pe faţa pământului. Era acea perioadă în care locuitorii oraşului erau convinşi că exista un acord deplin între legile firii, ale progresului, democraţiei, ale logicii şi tradiţiilor recent descoperite. Şi că, în conformitate cu toate aceste legi, pe terenul viran, acoperit acum cu pietriş alb, ca o frunte cheală a oraşului, în curând se va ridica, mândră, o catedrală, cu turle aurite, cum văzuseră şi în alte oraşe reşedinţă de judeţ. Era şi o întoarcere la istoria lineară a comunităţii, o drezină molcomă, deraiată de pe şinele timpului, într-o parte şi în cealaltă, de fascişti şi antifascişti, de sovietici şi făuritori ai societăţii comuniste.

Primarul vedea lucrurile altfel. În primul rând, istoria era un drum cu sens unic. Înainte, spre Europa. O europă verde, păstrată urbană şi ecologică prin intervenţiile chirurgicale ritmice ale unor maşinării nepoluante. Acea europă a tehnologiilor ce miros ca iarba proaspăt cosită, a panourilor solare şi a maşinilor electrice. Poluarea industrială nu reprezenta o problemă majoră, uzinele fiind de ceva vreme închise, halele de producţie dezmembrate, utilajele cu care se mândriseră comunişti vândute la fiare vechi. În schimb, ofensiva gunoiului menajer depăşea cu mult posibilităţile de colectare ale primăriei. Aşa că, o dată cu primele zile ale primăverii, străzile se umpleau de miasme înfiorătoare, pomii înfloreau parcă în batjocură, mirosind a peşte stricat, iar în toiul verii duhoarea pestilenţială închidea toate ferestrele oraşului. În visele sale vizionare, de neînţeles pentru cetăţenii electori, primarul se întâlnea cu ideile progresiste ale profesorului Augustin, considerând că ctitoria unei catedrale ar fi fost o treabă cam învechită şi retrogradă, pe când construcţia unei magnifice menghine solare în stare să scape oraşul de mirosuri aparţinea viitorului luminat. Până la urmă ce însemna ideea europeană, dacă nu împuternicirea unor vizionari de tip nou întru implementarea binelui obştesc. Rezistenţa unora obişnuiţi să li se spună în fiecare zi să evite carbohidraţii, sarea şi alcoolul, să folosească doar becuri fluorescente şi să se spele pe dinţi dimineaţa şi seara, era slăbită, dacă nu de-a dreptul anulată, de argumentul democratic. Oamenii care stăteau toată ziua cu capul în televizor ca să afle ce ar trebui să mănânce a doua zi erau investiţi cu responsabilitatea alegerii politicilor publice, invitaţi să-şi dea cu părerea şi să decidă în momentul orgasmic al alegerilor municipale, transformat în cea mai importantă şi singura sărbătoare autentică a comunităţii. Consecinţele a ce făceau cei aleşi după aceea nu li se puteau imputa decât alegătorilor,

Cu toate acestea, nesocotirea dorinţelor unui segment electoral destul de încăpăţânat încât să participe în masă la următoarele alegeri, cei ce îşi doreau cu ardoare catedrala, ar fi putut dăuna unei cariere politice altfel atât de promiţătoare. Aşa că, după îndelungi retuşuri, schimbări de echipe, refaceri totale a proiectului, când consideră că venise timpul ca arhitecţii însărcinaţi cu transpunerea pe planşetă a Cubix-ului imaginat de el (Emil primise o sumă rezonabilă pentru schiţele bunicului său, iar Pavel nici nu fusese luat în considerație) să treacă la treabă , îi primi cu un zâmbet pişăcios, de rău augur. Varianta prezentată era o instalaţie metalică contorsionată, un fel de maimuţăreală a turnului Effel, de trei ori mai urâtă şi de şapte ori mai înspăimântătoare decât însuşi mausoleul ostaşilor sovietici convertiţi în eroi vrânceni, ce avea drept boltă o pădurice regulată de panouri solare. În mijlocul lor, desenă cu carioca un dreptunghi vertical ce se înălţa cu mult deasupra panourilor şi abia sus întâlnea un altul, aşezat perpendicular, în cruce. În jurul crucifixului rezultat mâzgăli, nu fără emfază, o suită de cerculeţe mici, neregulate, după care făcu trei paşi înapoi ţinând carioca în mâna dreaptă şi înclinându-şi capul în maniera în care regizorii de film ne arată vreun pictor flamand în faţa operei. „Cu respect…”, încercă arhitectul cu limba mai ascuţită să clarifice lucrurile, oprit însă de un gest al primarului, ce încă evalua noua compoziţie. După doar câteva secunde însă, vizibil încântat de rezolvare, se retrase spre birou, vorbind tărăgănat ca şi cum ar fi fredonat un şlagăr de-al Corinei Chiriac: „Cu respect, fără respect, vreţi să ştiţi ce o să fie acolo”. „Da, asta doream”, îi făcu jocul autorul proiectului. „Ei bine,” glăsui, de data aceasta pe un ton pe care valenţele muzicale îl părăsiseră, deschizând uşa biroului în care avea să dispară chiar înainte ca ultima notă a spuselor lui să rezoneze în sala de consiliu şi astfel anunţând încheierea abruptă a întrevederii,

„…ei bine, dragilor, acolo va fi o cruce cu becuri”.

Forţaţi de noua viziune să reconsidere proiectul şi zoriţi de perspectiva unor alegeri iminente (un alt primar ar fi putut abandona o construcţie pe care vechiul edil îşi lăsase atât de apăsat amprenta), constructorii puseră pe picioare în mare grabă un şantier ciclopic ce ocupa întreg centrul oraşului. Câteva sute de muncitori şi câteva macarale uriaşe ridicau ceea ce avea să fie o structură metalică, o realizare inginerească funcţionalistă, menită însă să străjuiască un turn ce ciment ca o cruce, un complex megalitic închinat unui Dumnezeu căzut în dizgraţie, redus la funcţii simbolice, unui zeu onorific, de care nimănui nu-i mai era frică. Soluţia pentru înălţarea crucii era turnarea continuă a betonului printr-un cofraj glisant, ce se ridica imperceptibil pe măsură ce pereţii se întăreau. Astfel colosul alb se ridica fără oprire, cu 32 de centimetri pe zi. Metoda avea un dublu avantaj: pe lângă faptul că fiind construit dintr-o singură bucată, corpul central era ferit de problemele de rezistenţă pe care le ridică îmbinările materialelor în cazul unor construcţii de asemenea dimensiuni, procesul avea continuitate şi viteză operativă.

În jurul coloanei se desfăşura maşinăria propriu-zisă, alcătuită din braţe metalice gigantice, pe care erau dispuse din loc în loc inflorescenţe colorate de manete şi centre de comandă, ca un puzzle metalic reconstruit haotic în jurul unui stâlp totemic uriaş.

Şi era de înţeles ca primul lucru simţit de Pavel în faţa Cubix-ului să fie un autentic sentiment de groază în faţa ameţitoarei înălţimi a monolitului încarcerat, după cum era de înţeles şi aprecierea căreia îi dădea glas o bătrână cu pălărie de paie aflată în apropiere, că aşa ceva nu ar fi trebuit să existe în nici un oraş normal, locuit de oameni normali, de pe o planetă normală la cap. În fapt, oricine ar fi crezut că arhitectului îi luase cineva minţile (impaca estetica cu fct, acum arh cu totul iesise din dsct)… aduseseră pe lume o monstruozitate, o blasfemie atât în sens creştin, cât şi arhitectural, estetic şi geometric. Căci unghiurile pe care le formau braţele de metal păreau obtuze la prima vedere, pentru a deveni, pe măsură ce privirea se detaşa din iluzia cerebrală a observării neimplicate a vreunui detaliu, din ce în ce mai ascuţite şi ameninţătoare, ca şi cum o forţă nevăzută le-ar fi forţat să de deschidă peste limita celor 180 grade şi să se replieze în armele unei civilizaţii invadatoare, evocând suprafeţe, sfere şi elipse ale unei geometrii nepământene.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s