Calatorie la Balcic

Călătorie la Balcic

fals jurnal de călătorie

Partea I

În care o apariţie de coşmar îmi dă fiori, iar un chelner bulgar face lumină într-o problemă delicată.

***

O smucitură zdravănă îmi revelă, nu fără emoţii, chipul celei care bolborosea în neştire. Victimă a simetriei rezervărilor din autocar era o băbătie schimonosită cu maxilarul atârnând dezarmant spre podea, lăsând colţurile gurii să înfăţişeze una din cele mai dispreţuitoare expresii pe care le-a provocat vreodată un grup de turişti. Profilul amorf sugera o compoziţie la care se trudise sute de ani, în felul în care se vorbeşte de obicei în cazul formării stalagmitelor. Şocul apariţiei era însă desăvarşit de sprâncenele pictate strident cu un creion vineţiu şi o claie de păr ridicată ce l-ar fi făcut pe Hansel să o ia pe Gretel de mână şi să fugă zbierând ca apucaţii prin pădure.

În timp ce, cu o uşoară jenă, mi-am surprins muşchii faciali încercând un tribut adus îngreţoşeniei pietrificate de vis-a-vis, auzul meu, fără îndoială pus în alertă, reuşi să descifreze ceva din litania apoasă: “unde-s, maică, ăştia? nu-i, măiculiţă, nimeni aicea”. Într-adevăr, traversam sate ce păreau părăsite şi de-abia după vreo oră de mers de la Ruse apărură primii mesageri ai prieteniei dintre popoare, doi bătrânei cu nasul roşu, semn neîndoielnic al afinităţii dintre neamuri.

***

Pe drum depăşisem, fără voioşie, în înmărmurirea generală, un număr de alte autocare, toate pline ochi de replici mai proaspete sau mai inerte ale fantomaticei mele companioane. Părea mai degrabă un convoi pus la cale de un stat ce-şi trimitea întelepţii în munţi spre iertarea păcatelor decât o plecare în vacanţă, iar şlagărele zaharisite din autocar întăreau impresia neplăcută de surghiun organizat. Mă întrebam aiurea dacă nu au existat şi deportări în Siberia cu muzică mai ritmată.

***

Primul localnic ce a avut ocazia să mă audă trăncănind o engleză semi-fonetică, cu accente de inimă-albastră, a fost (şi surprizele se termină aici!), un chelner. M-a înveselit brusc solicitudinea totală si entuziasmul cu care mă asculta apropiindu-şi constant urechea dreaptă de gura mea de parcă aşa m-ar fi înţeles mai bine, iar în momentul în care i-am cerut indicaţii cu privire la locaţia hotelului, s-a detaşat brusc şi, fără ezitări, a ridicat o mână strigând în română: “Sus!”. “Sus, sus!” repeta zâmbind cu gura până la urechi privindu-mă fericit ca pe fratele revenit miraculos din bejenie. Am plecat, mulţumindu-i afectuos şi întrebându-mă dacă o strângere în braţe nu ar fi fost mai potrivită.

Nu mi-a luat însă prea mult timp să realizez că, oraşul fiind construit în întregime pe dealuri, orice traseu aş fi încercat să identific cu ajutorul inimosului meu ajutor ar fi fost rezolvat în mod similar. În timp ce puneam , cu o nuanţă de dezamăgire, prietenia si disponibilitatea arătată pe seama a nenumărate experienţe similare si a gratitudinii fată de o limbă ce foloseşte un cuvânt monosilabic ca panaceu al orientării turistice, am urcat într-un taxi.

Partea a II-a

În care un coşmar se transformă într-o langustă cu maioneză şi nu invers.

Parte din pricina oboselii, parte din cauza căutării înfrigurate a unui plan, un şir de imagini şi mesaje scurte, mobilizatoare, în dialect mentalez propriu, se desfăşurau ca nişte cadre a unui film în producţie la lumina stroboscopică a sinapselor. Ca atare, am decis concedierea în masă a regizorului, scenariştilor şi întregii echipe de hollywoodieni neuronali pusă pe organizarea primei mele zile de vacanţă si am intrat în cel mai nefericit birt pe care l-am găsit pe faleză. Corolar al intrării într-o cârciumă la ora prânzului este abandonul dantesc, eu abandonam însă planuri păstrând o speranţă: speram ca efectul alcoolului şi al florilor de plastic va amuţi definitiv entuziasmul creativ al cortegiului liliputan şi, implicit, pofta mea ridicolă de a mă implica în activităţi turistice.

***

            Nu mă înşelasem. Decorul, sordid la prima vedere, avea acel efect tonic al kitsch-ului înconjurat de dragoste, de străduinţă şi bune intenţii. Un aranjament floral ţeapăn (dintr-un plastic atât de rigid că ar fi putut servi, cu mici îmbunătăţiri, drept cuier) îmi fu proptit prieteneşte în faţă, în aşa fel încât o frunză ascuţită (cu care puteai tăia lejer un dovlecel de mici dimensiuni) se oferea deschis presupuselor mele tentaţii olfactive. M-am trezit, surprinzător, zâmbind cu un aer de recunoştinţă familială pe care nu mi-l cunoşteam. Simţeam o căldură asemănătoare doar cu momentele în care, întins în pat, acceptam cu recunoştinţă mici cadouri ale pisicii: o aţă, un elastic, o bucată de sfoară; iar vaza cu flori de plastic, scrumiera şi şerveţelele aduse în cursul ceremoniei de primire puteau fi foarte bine echivalente culturale pentru smirnă, aur şi tămaie.

Însufleţit de aceeaşi prietenie caldă ce ar fi putut anima un conquistador la întalnirea cu primii băştinaşi ai Noilor Indii, am decis să mă adâncesc în studiul meniului oferit, într-un semn pios de atenţie şi apreciere cu care eram dator. Locul în care intrasem, în realitate un ultim adăpost al alcoolicilor localnici (ceilalţi gânditori tăcuţi aveau în faţă mastică, vodcă sau populara mentă bulgărească) îmi apărea ca un ultim bastion al gingăşiei şi inocenţei, izul acrişor de spirtoase fiind cu siguranţă parfumul lăsat în urmă de trecerea unui unicorn ameninţat de săgeţile marketing-ului lateral.

Făcusem o confuzie. Credeam că intrasem într-un birt cu şase mese, dar meniul anunţa cu discreţie aristocratică un restaurant nevăzut garnisit cu delicatese de la malul mării. M-am uitat împrejur convins că mă aflu într-un basm cu săli de bal disimulate în colibe dărăpănate pentru ochii profani. Ceea ce vedeam amintea mai degrabă un muzeu de ţară intitulat pompos “Hermitage”. Am dibuit în spatele barului o bătrânică agitând o tigaie, dar în continuare legătura cu băutorii de mentă era incertă. Convingerea mea pur apriorică asupra salturilor axiologice din domeniul alimentaţiei publice m-a împins să comand tare, fără nici cea mai mică urmă de ironie, în bulgară: ”Langusta ot maioneza, und Cabernet Sauvignon from Targovishte!”

***

            De când BBC-ul are astrolog oficial, iar televiziunile dezbat vise premonitorii şi invită personaje cu bobi si ghioc, s-ar zice că nimic nu m-ar mai putea surprinde. Trădări, întâlniri la drum de seară, încasări într-o zi de marţi, toate sunt cuprinse în pânza de păianjen a lumilor posibile întinsă de horoscopul matinal. Si totuşi, glorie rasei umane, acesta nu a anticipat descoperirea structurii ADN-ului, existenţa unei planete ascunse şi, în nici un caz, calităţile de netăgăduit ale langustei si ale vinului, neştirbind astfel cu nimic meritele temerarilor slujitori ai progresului. Empiriştii au avut întotdeauna locul lor binecuvântat sub soare, mi-am spus atunci mulţumit, imaginându-mi o tabula rasa din carnea unei languste peste care se pusese, în cazul meu, maioneză.

***

            Sunt momente în curgerea unei scriituri când acea aglomerare semiotică mai mult sau mai puţin dezagreabilă încetează a mai conta ca jurnal, prizând primii fiori ai literaturii. Pierzându-şi sinceritatea şi astfel, presupusa inocenţă semantică, ea permite autorului şi cititorului deopotrivă imersiunea într-un lichid amniotic mult mai rarefiat: acela din care se naşte naraţiunea creatoare, programatică, născătoare de instituţii, orânduiri, întemeietoare de comunităţi şi relaţionări specifice. Acest moment coincide în unele cazuri cu apariţia unui cadavru.

Partea a III-a

În  care o specie ai cărei indivizi nu au prea multe să-şi spună la masă îşi dezvăluie secretele

Luasem micul dejun la hotel, mai curând din cauza entuziasmului colonizator ce mă cuprinsese de îndată ce primisem cheia de la hotel, decât din curiozitatea de a-mi cunoaşte vecinii. Intrarea avu însă darul să-mi înece orice tendinţă euforică, căci prima masă răspândea izul de fermentaţie imposibil de respirat al bătranei din autocar. Aşezată cu faţa spre usa sălii de mese, cu spume, maxilare si mănuşi, juca rolul surprizei de fiecare dată când se iţea o siluetă în hol. Mă oprisem brusc şi încremenisem într-o poziţie rigidă şi, ca şi cum aş fi avut în faţă o gaură în parchet de mărimea unei mese, căutam cu privirea o companie aseptică şi drumul cel mai sigur spre locaţia aleasă. M-am îndreptat spre ceilalţi doi vecini de palier care mi-au făcut loc cu naturaleţea unora care işi recunoşteau propriile grimase şi propria situaţie ingrată în gesticulaţia mea precipitată.

***

            Toţi trei făceam parte din gama discretă a acelor workaholici pierduţi în vreun proiect cu autor colectiv, nestructurat si haotic, care se chinuiau să se ia în serios în lipsa unei dispoziţii oficiale în acest sens; indivizi care fac orele suplimentare fără să li se ceară şi de obicei fără să facă să se observe vreodată şi îşi petrec majoritatea weekend-urilor tot la birou pentru a nu lăsa lucrurile neterminate, pentru a găsi mereu noi modalităţi de a fi în control, în final pentru a se consemna că au făcut tot ce le stătea în putinţă. În compensaţie zeii corporatişti îi hăruiesc cu un obiect al muncii atât de particular şi de confuz, a cărui utilitate şi importanţă lumească li se dezvăluie cu greu până şi acestor titani ai birocraţiei.

***

            Acesta ar fi pe scurt mecanismul prin care cineva investit peste noapte cu o responsabilitate ca aceea de a găsi strategii de eficientizare a consumului de carton presat se învăluie brusc într-un nor misterios si sumbru, ca Ganymede ridicat în Olimp. Lupta împotriva degradării iubirii de sine nu ia în acest caz forma dezvoltării unor laturi complementare ale personalităţii sau cultivării unui eu social sau erotic, ci printr-o asceză a rutinei ajunge să ii confere sarcinii sale o aură de intimitate creatoare, de nedeconspirat cu nici un preţ.

***

            În rarele momente când pot fi observaţi în societate există câteva semne după care pot fi recunoscuţi imediat şi fără greş aceşti copii mai puţin doriţi ai capitalismului târziu: băuturile scumpe şi eventual monosilabice comandate de la bar – efect al rarităţii ieşirilor şi al lipsei cronice de poftă şi evitarea schimbului de priviri cu cei din jur, nedorind să iniţieze vreo conversaţie. După un timp îndelungat în care un asemenea subiect este în centrul preocupărilor tale zilnice, iţi este greu să te acordezi la alte registre pentru care “ceea ce faci tu”, conţinutul condiţiei tale de homo faber nu poate reprezenta decat ceva trivial şi insignifiant, capabil doar să starnească rasete când te ridici să cauţi toaleta.

Tocmai de aceea, perioada concediilor ne surprindea pe toţi în locuri în care agenţiile de turism garantau exotism şi lipsa omologilor de destin corporatist deghizaţi în turisti.

***

            Frânturile de observaţii politicoase aruncate peste masă aduceau mai degrabă a fragmente liturgice aparţinând unor religii diferite, emise mai puţin din consideraţii ecumenice cât din banale raţiuni retorice. Nu s-au pus întrebări şi nici unul dintre oratori nu părea să confere mesajelor proprii o importanţă distinctă de efectul tonal al vocii umane pe fundalul zgomotului metalic al tacâmurilor. Timpul sejurului fusese plătit şi nu avea să fie irosit în comunicări cu persoane de aceeaşi condiţie, lipsite de orice exotism. Banalitatea congruenţelor interpersonale caracteriza o specie ai cărei membri se aflau întâmplător în postura ingrată de turişti şi interacţiunea dintre ei reamintea dorinţa secretă de autodistrugere a speciei, pe care un inconştient colectiv belicos o implantase de timpuriu în minţile coloniştilor cu rezervare.

Partea a IV-a

În care un cadavru provoacă o discuţie estetică şi ceva consideraţii etice

Am descoperit cadavrul dimineaţă când, împreună cu cei doi vecini de etaj, cu care mă găsisem în hol, pornisem spre micul dejun. Bătrâna căzuse pe scările înguste în demersul ei matinal de întâmpinare, îşi spărsese capul de trepte şi sfârşise încolăcită de una din barele de fier ce susţineau balustrada.

Aveam de a face cu o tragedie umană dar, ca în cazul unei derutante compoziţii dodecafonice, doar mult mai tarziu am putut asocia materia amorfă, lipsită de densitate structurală, cu un adagio specific condiţiei umane. Corpul contorsionat şi mutilat descria o formă a unei geometrii alternative determinată de fular, mănuşi şi o haină multicoloră de autentic prost gust, menită să atragă atenţia unor eventuali vizitatori de pe Marte. Iar apariţia şocantă în puternic contrast cu interiorul bine planificat ergonomic al unui hotel proaspăt redecorat îi conferea cadavrului de la baza scărilor o substanţialitate aparte, o neliniştitoare lipsă de greutate ca a unui obiect aflat întâmplător în levitaţie.

***

            Ceea ce experimentam era acel paradox al lumii sensibile care atunci când stă linistit în categorii estetice poartă denumirea excentric-terapeutică de “grotesc”. Aveam în faţa ochilor expresia formală a ceea ce ar fi trebuit să fie informal, dezvăluind existenţa unei lumi nevăzute dominată de legi de neînţeles. Apariţia unei lumi care înspăimântă nu prin necunoscut, nu prin alteritate, cât prin caracterul mult prea intim, prin rezonanţa cu familiarul, ca într-o anamneză. Imaginile apocaliptice ale lui Bosch nu se propagă prin vreun exospaţiu al transcendenţei cât par a stimula reacţii în citoplasmele sulfuroase ale memoriei personale. Totodată cameră obscură în care se pregătesc diapozitivele identitaţii personale şi sală de proiecţie a lumii proprii, spaţiul ce era ascuns e dintr-o dată scos din întuneric şi forma ce nu trebuia să existe este brusc înfăţisată privirii. Iluminarea obscenă irumpe odată cu sentimentul de vinovăţie al părintelui în faţa aducerii pe lume a inexprimabilului, a creaţiei ce a fost introdusă în lume fără să-i fi conferit fiinţa conceptuală, lăsând-o să plutească într-o lume fantomatică a existenţelor acorporale, a lucrurilor nerânduite în timp şi spaţiu prin cuvinte.

***

            Cât timp experienţa pe care o trăisem nu avea un nume, simţisem o intimitate respingătoare cu trupul abia părăsit, o compătimire pentru halul în care fusese abandonat, dar şi emoţia unei rătăciri în necunoscut, ai cărei aburi dogoritori îmi aprinseseră obrajii. Ordonarea ei mentală în categorii şi definirea, cât de aproximativă, o îndepărtaseră din proximitatea fizică, pulverizând vaporii şocului cu eficienţa unei formule alchimice sau a unui praf magic. În tranziţia bruscă întrevăzusem un eu criptat, subiect al unei cunoaşteri nemijlocite conceptual, o cunoaştere singulară şi neîmpărtăşită cu ceilalţi, ce îi conferea acestui alter-ego fulgurant condiţia sa însingurată şi vinovată. Pentru o fracţiune de secundă, în absenţa cunoaşterii comune, în mine coexistaseră un eu-subiect al acţiunii, impredictibil şi astfel infinit culpabil, şi un eu care aplica jurisprudenţa speciei pentru a mă condamna.

***

Împărtăşeam ideea că tot acel lanţ de percepţii, gânduri şi amintiri ce, odată aglutinate, formează identitatea unui individ, nu poate fi decât nemuritor. Cu toate acestea, lipsa de sens ce marcase istoria mea personală mă făcuse incapabil să sper că, odată detaşată de corp, mintea mea (suflet nu ştiu exact ce înseamnă) şi-ar găsi cu uşurinţă un loc într-o lume a conştiinţelor armonioase şi veşnic fericite. O impresiune a corpului în mintea eliberată, ca în cazul durerilor resimţite în zona unui membru amputat, ecouri ale gândirii raţionale, frânturi de sentimente, câteva versuri amestecate. În faţa mea nu se afla doar o bătrână moartă, ci o conştiinţă vinovată şi oarbă, condamnată să se întrebe neîncetat asupra temeiurilor existenţei sale şi încercând zadarnic să manevreze muşchii şi membrele iluzorii ale unui trup deja descărnat. O contemplare eternizată şi haotică a propriei vieţi fără speranţa unei cunoaşteri sau măcar a familiarizării cu propria existenţă, rămăsese singura realitate pe care puteam să o recunosc în acel moment, în acel loc, în acea viaţă.  Eram deodată înlănţuit de păcatele a sute de generaţii de strămoşi, într-o culpă colectivă, expus în tribunalele dinţilor stricaţi, în faţa urmaşilor mâncătorilor de aguridă.

Partea a V-a

În care se schimbă covoarele şi perdeaua, iar specia strânge rândurile

În lipsa unui ritual adecvat (cel puţin atunci nu ne-a trecut nimic prin cap şi nu voiam să ofensăm zeii locali improvizând pe baza inventarului turistic cameră-portofel-cheie), am luat în discuţie o masă la un restaurant din apropiere. Cu ajutorul vinului şi descrierii minuţioase a unor accidente de maşină, am trecut în scurt timp peste o parte din senzaţiile neplăcute ce încă ne urmareau. Condiţiile pentru exonerare erau îndeplinite aşa că am apelat la forma de sacralitate ce ne prindea cel mai bine: am privit seria de instantanee schiţând cu voce tare descrierile fiecărui obiect în parte, schiţe pentru replicile stereotipe pe care le pregăteam pentru întoarcerea acasă. Cum în hotel se schimbaseră covoarele şi perdeaua şi se lustruise pardoseala, era timpul ca o istorie oficială să ia locul memoriei recente, reinstaurând lumea ordonată a turistului. Fuseserăm atacaţi de un virus şi răspunsesem cu antidoturi magice, dar extrem de eficace. Cu toate acestea, neconsiderându-mă încă complet imun, ştiam că povestea oficială va mai fi, cel puţin un timp, depozitată profilactic laolaltă cu peisajele marine.

***

            Cum conştiinţele vinovate au darul de a dezlega limbi, masa se transformase instantaneu într-un turn Babel ca un poligon discursiv. Repulsia faţă de cosangvinitatea specioasă fusese înlocuită de nevoia de impărtăşire a culpabilităţii şi de frica de a nu întemeia ad-hoc o subspecie vinovată în sine. Ca orice muritori, savuram discuţiile despre nemurire, şi ca orice însinguraţi, eram fiecare zeu al lumilor noastre micşorate, particulare şi pustii, pe care eram însă dornici să le strămutăm în universuri cît mai vaste, construite pe norme etice, idei religioase sau estetice. În timpul acesta aerul contaminat şi greu al morţii se raspândea difuz lăsând locul vaporilor egali şi uniformi ai banalităţii recunoaşterii şi concreteţii formei triumfătoare.

Mult dupa ultima sticlă de vin eram înca toţi trei în jurul unei mese aproape goale, foşti complici la revenirea morţii pe lume, asteptând o sentinţă sub forma unei note de plată mâzgălite chirilic şi căutând în buzunare indulgenţele potrivite. Mă întrebam dacă nu descoperisem o genă recesivă, un eu activ şi spontan pe care nu îl recunoşteam, şi dacă nu simţisem de fapt plăcere în întrezărirea unui alter-ego atât de viu şi hotărât, gata să exploreze lumi ale morţii şi ale unor forme necunoscute, voluntar şi impredictibil,  eşuat  în nisipul unei existenţe sinucigaş de liniştite.

Anunțuri

  1. Pingback: Ciorne « Giafar Stories

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s