Categorie: -Aliteratii-

Al treilea vis cu motani

Motanul trăgea cu urechea la o discuţie aprinsă, în rândul din spate unde un grup de cetăţeni dezbăteau cu ardoare problema catedralei mântuirii focşănenilor. Cînd socoti că e momentul oportun interveni, în timp ce cu o gheară îşi îndrepta senioral una dintre mustăţi: „o discuţie despre mântuirea colectivă nu poate fi totuşi decât o discuţie de mântuială”, zise şugubăţ.

Apariţia lui avu darul de a amuţi spiritele aprinse. Şi ca în cazul unui foc peste care torni o cană cu apă, vâlvătaia se încordase în starea latentă a jarului, din care ştii că va izbucni flacăra, mai mare şi mai violentă. Şi chiar aşa se întâmplă. Un cetăţean mai în vârstă urlă ca apucat: „Cu tot respectul!”, apoi se aşeză brusc, intimidat de propria îndrăzneală, cam nelalocul ei. „Să vă aud, spuneţi. Hai să lăsăm respectul pentru ceremoniile televizate, acum suntem între noi, focşenenii. Suntem toţi concetăţeni, unii suntem veri, cumnaţi, cumetri, chiar fraţi, dacă-mi permiteţi. Haideţi deci să ne vorbim ca între fraţi buni”, îi replică mieros motanul, sărind cu o veselie neobişnuită de pe un picior pe celălalt, mişcare camuflată de faptul că avusese loc în întregime pe fundalul cozii la fel de portocalie ca şi picioarele. „Cu tot respectul”, reluă ca surd cetăţeanul revoltat adoptat ca frate de primar cu două secunde înainte. Avea de bunăseamă experienţa dialogului cu politicienii şi nu îi credea aşa cu una cu două, oricât de mieroşi sau binevoitori ar fi părut aceştia.” Am un nepot la Paşcani”, continuă netulburat, iar din reacţiile celor din jur, chiar şi cineva fără nici cea mai mică legătură de rudenie cu familia focşenenilor, ar fi putu deduce că aceasta nu reprezenta o noutate pentru nici unul dintre ei. „L-am vizitat anul trecut” mai spuse, declanşând o mişcare uşoară din cap a unui cumătru cu mustaţă aflat în faţa lui, aşa cum faci cu o melodie care-ţi place, aşteptând refrenul.”Şiiii, fiiind săăăăr-băăăă-toaaaaa-reeee” lungi fiecare silabă partizanul catedralei, ca pentru a permite grupului de susţinători să intuiască ce va urma. Nu părea să fie însă nevoie, deoarece mişcările de cap se înteţiseră, în aşteptarea unui final mult aşteptat.”Aaaam fooost, unde credeţi?” şi privirile se îndreptară toate spre primar, care tocmai îşi molfăia visător vârful cozii, activitare pe care trebui să o abandoneze brusc, nu fără un regret vizibil. „La un grătar?” întrebă cu autentică nedumerire, ceea ce produse un val de dezamăgire pe chipurile cetăţenilor electori. „La o pizza?” continuă, ceea ce provocă o autentică undă de reproş. „La Catedrala Mântuirii Păşcănenilor” veni refrenul mult-aşteptat. În mod clar, edilul-şef nu se aşteptase la aşa ceva. Prins total pe nepregătite, îşi adusese urechile în faţă, ridicând în acelaşi timp un picior. Profitând de aparenta înfrângere a primarului, un cetăţean cu voce piţigăiată începu să urle: „Şi la Bacău se mântuiesc! Şi la Bârlad, şi la Buzău!” de sub o şapcă cu Coca-Cola, un cunoscător puse sare pe rană: „Ce să mai zicem de Galaţi, unde Catedrala Mântuirii Gălăţenilor se spune că are turle de aur!” Era clar vocea cea mai autorizată a grupului, caci toţi o ascultară cu respect. Şi nimeni nu mai scoase nici un sunet până când şapca încheie: „şi gălăţenii ne râd în nas pe unde ne prind, ca la unii fără speranţă de mântuire ce suntem!”

Pauza însă îi permisese motanului să recapete terenul pierdut, iar din noua lui poziţie, degajată, cu un început de surâs ce-i dezvelea caninii ascuţiţi, grupul de cetăţeni înţelese că, într-un fel sau altul, mica lor revoltă se va termina prost. „Aveţi perfectă dreptate”, spuse primarul, apropiindu-se de masă. „Mâine dimineaţă voi pune pe masa consiliului acest proiect, şi până-n toamnă vom avea cea mai mândră catedrală din ţară. Aşa ca să le râdem în nas gălăţenilor, buzoienilor, chiar şi bucureştenilor. Căci oraş ca Focşaniul nu găseşti, nu-i aşa?” câţiva aprobară temători. „Câte turle are Catedrala Mântuirii Gălăţenilor?” urlă arcuindu-se, survolând cu ghearele şapca roşie. „Două, dacă au.” „Ei, noi vom face patru, în întregime din aur. Sau nu. Mai bine şase, să nu ne egaleze cineva între timp. Hai să facem douăsprezece, aşa ştiu că le va fi mai greu. Douăsprezece turle de aur masiv, sunteţi de acord?” „Da, cum să nu” – câţiva fuseseră luaţi de val şi se gândeau că primarul ăsta, cât o fi el de motan, tot nu putea rezista tentaţiei de a se pune bine cu drept-credincioşii oraşului. „Gata, am rezolvat, deci. O mică formalitate – faceţi o listă de donatori.” „O listă?” – câţiva crezuseră că îi înşeală auzul. „Şi ca să fie oamenii mai motivaţi, să donăm fiecare câte o mie de lei, pentru început. Vom găsi noi în tot oraşul ăsta zece dreptcredincioşi care să ne apere de pierzanie. Ce ziceţi?” „Păi, nu aşa voiam”, se fâstâci întâivorbitorul. „Nu aşa? Atunci să vă mântuiţi dracului separat!”, mai zise primarul, făcându-se nevăzut cu o flexibilitate ieşită din comun.

http://www.1001arte.ro/2010/12/un-vis-ciudat-in-care-apare-si-un-motan-portocaliu/

Anunțuri

Prima mea întâlnire cu Marcel Proust (1001 arte)

Marcel Proust. Prima mea întâlnire cu volumele bpt din „În căutarea timpului pierdut”, răspândite prin bibliotecile din vecini (text integral aici).

Când l-am descoperit eram în clasa a noua şi începusem în secret un roman realist populat de colegii mei de clasă, profesori şi câţiva vecini de bloc. Aveam un principiu literar foarte solid: personajele erau personaje dacă şi numai dacă cititorul ar fi fost convins că i-ar putea recunoaşte dacă i-ar fi văzut întâmplător pe undeva, bunăoară la dozator, sorbind câte un TEC. Ştiam că aş putea să o fac în cazul (care nu părea atât de improbabil) în care Hans Castorp s-ar fi aşezat într-o bună zi la coadă, înconjurat de Settembrini şi de Naphta, sau Father Brown l-ar fi chestionat pe marginea trotuarului pe Ms. Sorel sau pe Sancho Panza. Şi eram nefericit că personajele mele nu voiau să prindă trăsături, devenind ba generoase, ba meschine, ba inteligente, ba purtătoare de copite, pare-se în directă legătură cu ceea ce se întâmplase la şcoală, în ziuaîn care scriam . Şi de aceea intuiam cu tristeţe că nici mamele lor, care îi puneau la masă de trei ori pe zi şi le făceau ghiozdanul, nu i-ar fi recunoscut. Citind „Prizoniera” cu aceste convingeri bine formate n-am putut să nu remarc că oricât de detaliat mi-ar fi descris autorul zâmbetul, coapsele, părul şi felul în care ofta Albertine, aş fi fost în aceeaşi situaţie ingrată în care romanul meu le adusese pe mamele colegilor mei. Că n-aş fi recunoscut-o, la o adică, nici dacă aş fi primit nu ştiu cum permisiunea mamei de a o găzdui până terminam liceul la mine în cameră. Şi nici pe Saint-Loup, Morel sau baronul Charlus (pe care, totuşi nu i-aş fi găzduit) . Proust nu părea să se preocupe deloc de ceea ce mă interesa, insistând doar să scoată la lumină lucruri atât de intime şi de particulare ale minţii lui, încât iniţial am resimţit refuzul lui de a mă trata ca interlocutor ca pe o ofensă. Părea interesat doar de propriile percepţii, de felul în care memoria lui îi refuza o identitate personală unitară, descompusă în eu-ri temporare, afective, uşor influenţabile, lipsite de substanţă. Povestitorul se depărta de mine (şi de lucrurile care îndeobşte ar fi de interes pentru un interlocutor civilizat), cu fiecare adâncire în analiza propriilor emoţii sau gânduri. Apoi, ca un navigator renascentist, după ce traversa oceanul intersubiectivităţilor literare sau de salon, demonstrându-mi că şi lumea interioară era rotundă ca globul-veioză de pe biroul meu, reuşea să mă facă să mă regăsesc cu satisfacţie în fiecare paragraf subliniat silitor cu creionul, în fiecare descriere copiată caligrafic în jurnal.

„Aş fi vrut să pot consacra mai multă forţă unui asemenea adevăr; îmi era exterior, pentru că nu-i găsisem încă un loc în sufletul meu. Am vrea ca adevărul să ne fie dezvăluit prin semne noi, nu printr-o frază, o farsă care semăna cu cele pe care ni le spu­sesem de atîtea ori noi înşine. Obişnuinţa de a gîndi ne împiedică uneori să simţim realul, ne imunizează împotriva lui, îl face să pară tot gîndire. Orice idee poartă în ea negarea ei posibilă, orice cuvînt, cuvîntul contrariu.”

Preluat de pe 1001 arte (http://www.1001arte.ro/2010/10/1001-arte-marcel-proust-in-cautarea-timpului-pierdut/)

Controlul unghiilor şi al banderolei

A sosit momentul mult aşteptat în care vom prezenta rezultatele obţinute în acest semestru în urma controlului amănunţit al unghiilor şi al banderolei. Fără unghii tăiate ordonat şi fără banderolă curată, nici un poet mare n-ar mai fi aşa de mare. Aici (http://www.1001arte.ro/2010/10/concurs-1001arte-si-editura-vinea-herta-muller) e însă un concurs pe care vă invit să-l consultaţi cu încredere în aşteptarea unor rezultate oficiale.

Viaţa începe la Brăila

Acum doisprezece ani, într-un tren de noapte burduşit cu studenţi şi moldoveni, am avut privilegiul de a împărţi un metru pătrat din dreptul unui geam deschis, cu un grup de mucitori sezonieri de pe lângă Roman. Cu capul şi câte o mână pe fereastră, cu geanta cu haine murdare şi cărţi de schimb, înghesuită între burtă şi geam. Mai mult, stăteam spate în spate cu un moldovean imens, simţindu-i şira spinării şi transpiraţia care-mi cobora în pantalonii trei sferturi. O matahală plângăcioasă, ce ţinea un bidon de vin din care, peste capul a două domnişoare, turna în păhărele de plastic. Întindea mâna stângă cu un pahar peste capetele cu codiţe, cerându-le iertare „domniţelor” şi, în timp ce acestea se ghemuiau speriate, ridica cu dreapta ditamai bidonul şi turna cu precizie, rapid, după care mâna mea dreaptă prelua paharul, îl trecea ţinându-l lipit de tavan mâinii stângi care îl cobora încet spre cel din stânga mea. Penultimul pahar rămânea la mine, iar ultimul, la cel cu care îmi împărţeam partea dorsală, moment în care cele două domnişoare îşi ridicau capetele, cu un oftat acoperit de scuzele băutorilor ce aveau să se transforme, după câteva pahare în lecţii de viaţă. „Viaţa începe la Brăila!”, striga brusc binefăcătorul meu, după ce-şi vedea paharul plin. Îl dădea, ca şi noi toţi de altfel, repede pe gât, dintr-o suflare, după care urma o fornăială înăbuşită de şolduri şi coate, iar „domniţele” înţelegeau că trebuie să se aplece din nou.

Concurs

Editura Vellant şi 1001arte te premiază săptămâna viitoare cu o carte eveniment. Despre „Teorema lui Almodóvar” a lui Antoni Casas Ros puteţi citi aici (link). Te aşteptăm de luni pe 1001arte.ro să discutăm despre cărţi, scriitori, pisici şi acuarele şi să-ţi oferim o carte excepţională.  Luni anunţăm tema de discuţie, vineri premianţii, iar lunea viitoare încă un premiu (nu neapărat de popularitate sau de consolare).

Petru Cimpoeşu: Literatura nu e cel mai important lucru de pe lumea asta, sunt altele mult mai importante, de exemplu, durerea de măsele.

Petru Cimpoeşu: Literatura nu e cel mai important lucru de pe lumea asta, sunt altele mult mai importante, de exemplu, durerea de măsele.

http://www.cimpoesu.ro

1001arte: Petru Cimpoeşu însumează, pentru cei ce l-au citit, în primul rând, paginile a trei romane diferite, atât ca universuri literare, cât şi ca registre ale scriiturii. Cine era (cum era) Petru Cimpoeşu atunci când scria „Povestea Marelui Brigand” şi cum era când găsea cheia, de geniu, a contopirii poveştilor locatarilor blocului din Bacău în pildele lui Simion? Cum sună povestea din spatele cărţilor?
Petru Cimpoeşu: Pe lîngă cele trei romane – vă referiți probabil la Povestea Marelui Brigand, Simion liftnicul și Christina Domestica… – mai sunt două, de obicei ignorate (aşa că m-am obişnuit). Este vorba despre Firesc, un roman publicat în 1985, şi Erou fără voie, un mic roman care a apărut în 1994. S-ar putea ca răspunsul la întrebările Dvs. să se găsească tocmai în aceste cărţi, mai puţin norocoase. Vreau să spun că, pentru cineva care ia literatura în serios, nu succesul de critică sau de public este miza, ci efortul acela singuratic, în faţa foii albe de hîrtie sau de calculator, de a găsi înţelesul lumii în care trăieşte sau noi căi de a o cunoaşte. Sigur că succesul te face să te simţi mai confortabil, măcar în sensul că efortul tău nu a fost zadarnic, dar succes au şi cărţi scrise la repezeală, de autori industrioşi, iar mie îmi place să cred că nu sunt dintre aceia. Atunci cînd scria la Povestea Marelui Brigand sau la Simion liftnicul – asta se întîmpla în ultimii ani ai secolului trecut -, Cimpoeşu era un scriitor cvasi-anonim din Bacău, care se lupta cu tot felul de lipsuri şi suporta tot felul de umilinţe, uneori nu avea nici măcar un loc de muncă, trăia din expediente, dar credea că trebuie să scrie acest roman, are datoria de a-l scrie, şi se trezea la ora trei dimineaţa pentru a se achita de această datorie.

Interviul, pe 1001arte.ro. Link.

REGULAMENTUL

Regulament de ordine interioară între cei trei coordonatori 1001arte denumit în cele ce urmează „REGULAMENTUL”

Capitolul I
Modalităţi de obţinere a unanimităţii în cadrul procesului decizional pe bază de vot

1. Deciziile se iau întotdeauna cu ajutorul unanimităţii maximale denumită în cele ce urmează „UNANIMITATEA” şi niciodată în absenţa acesteia.

2. În cazul în care unanimitatea maximală de 3 voturi din 3 posibile, denumită iniţial „UNANIMITATEA”, nu poate fi obţinută din cauza unuia dintre cei trei votanţi, votantul găsit vinovat, denumit în cele ce urmează „VINOVATUL”, va fi deposedat de dreptul de vot şi de orice alte drepturi, precum dreptul de a purta barbă. De asemenea, va fi supus oprobriului public şi ras în cap, după caz.

3. În cazul în care unanimitatea maximală de 3 voturi din 3 posibile, denumită iniţial „UNANIMITATEA”, nu poate fi obţinută din cauza a doi dintre cei trei votanţi, votanţii găsiţi vinovaţi, denumiţi în cele ce urmează „VINOVAŢII”, vor fi deposedaţi de dreptul de vot şi de orice alte drepturi, precum dreptul de a purta o discuţie. De asemenea, vor fi supuşi oprobriului public şi arşi pe rug, după caz.

4. În cazul în care unanimitatea maximală de 3 voturi din 3 posibile, denumită iniţial „UNANIMITATEA”, nu poate fi obţinută din cauza a trei dintre cei trei votanţi, votanţii găsiţi vinovaţi, denumiţi în cele ce urmează „VINOVAŢII”, vor fi deposedaţi de dreptul de vot şi de orice alte drepturi, precum dreptul de a purta nume autentic româneşti. De asemenea vor fi supuşi oprobriului public şi traşi pe roată, după caz.

5. În cazul în care nici după aceste proceduri, unanimitatea maximală de 3 voturi din 3 posibile, denumită iniţial „UNANIMITATEA”, nu poate fi obţinută… ei, meştere, (suspină) în acest caz, cei trei coordonatori vor ajunge în situaţia neplăcută de a constata îngustimea spiritului omenesc.