Categorie: Blogroll

Elias Canetti – Orbirea

Citeam undeva că între cărţile ce se bucură de cele mai îndelungate sejururi pe noptierele europenilor se numără „Ulysse” a lui Joyce, volumele lui Proust, „Omul fără însuşiri” al lui Musil şi cartea de faţă. Şi asta nu ar fi de mirare căci în cazul lor lectura poate fi asemuită cu descinderea în galeriile unor mine prin ceva miraculos ce ţine de bogăţia de sensuri şi nivele de context, intertext, metatext. Iar dacă unui adolescent care ară sârguincios sutele de pagini, ratarea vreunei opţiuni semantice sau a unei nuanţe ironice la adresa vreunui curent pseudofilozofic e puţin probabil să îi ştirbească din plăcerea lecturii, nu e mai puţin adevărat că recitirea ei după ceva ani e de natură să îi dăruiască bucuria unor descoperiri rafinate. Sau cel puţin în cazul meu, aşa s-a întâmplat. Ca pretext, Canetti porneşte de la descrierea exerciţiilor sinologului Kien de punere între paranteze a lumii fenomenelor înşelătoare, adevărate sabotoare ale cunoaşterii, pentru a regăsi similarităţi ironice cu orbirea în cazul celor din jur, absorbiţi în urmărirea unor scopuri meschine.

„Exerciţiile de mers orbeşte l-au făcut să devină un adevărat maestru. După trecerea a trei-patru săptămâni găsea în cel mai scurt timp ceea ce voia, fără subterfugii sau şiretlicuri, cu ochii într-adevăr închişi, o legătură la ochi nu i-ar fi împiedicat mai sigur vederea. (…) Ştiinţa înflorea. Studiile creşteau din birou ca ciupercile. Înainte vreme, batjocorise şi dispreţuise orbii, ca şi bucuria vieţii care-i stăpânea în ciuda infirmităţii lor. Dar, de-ndată ce prejudecata sa faţă de un asemenea avantaj se schimbă, interveni de la sine şi filozofia corespunzătoare.

Orbia este o armă, împotriva timpului şi a spaţiului; existenţa noastră – o singură imensă orbire, cu excepţia puţinului pe care-l aflăm prin simţurile noastre modeste – modeste atât ca esenţă cât şi ca rază de acţiune. Principiul care domneşte în univers este orbia. Ea prilejuieşte o concomitenţă a lucrurilor, care ar fi imposibilă dacă ele s-ar vedea reciproc. Ea permite şi curmarea bruscă a timpului atunci când nu-l putem infirma.

Kien nu inventează orbia, doar o utilizează ca pe o posibilitate firească a celor ce văd. E dreptul lui să transpună orbia care-l fereşte de asemenea excese ale simţurilor, asupra tuturor elementelor tulburătoare din viaţa sa. Mobilele nu există pentru el, cum nu există nici armata de atomi din el şi din jurul lui. Esse percipi, a fi înseamnă a fi perceput; ceea ce nu este perceput, nici nu există. Vai de făpturile slabe, care se lasă să vadă şi merg astfel cum se nimereşte.”

via 1001 arte

Anunțuri

Ion Mureşan

Miercuri 12 ianuarie, la Cafeneaua Critică,  vine poetul clujean Ion Mureşan.

Dezbaterile îl au ca amfitrion pe Ion Bogdan Lefter şi ca parteneri pe Gavril Ţărmure, director al Editurii Charmides, şi Luigi Bambulea, redactor al revistei clujene Verso. O întâlnire magică pentru cei familiarizaţi cu lumea, imaginarul şi expresia poeziei lui Ion Mureşan. Iar ceilalţi sunt invitaţi să prizeze textul de mai jos.

Ora: 18.30.Loc: Club Control (Bucureşti)

Vai săracii, vai săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri
şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere
scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,
căci pentru El e uşor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi
numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,
de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure
le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi
şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.
Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,
de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.
Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,
aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă
cu o caldă responsabilitate

şi dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc
nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,
ci pentru că inspiraţi de tinereţe
ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
şi îi invită pe alcoolici să privească.
Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă
decât un petec de iarbă,
tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:
„În curând, în curând va veni seara,
atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”
Atunci unul după altul se scoală de la mese,
îşi şterg buzele umede cu batista
şi le este foarte, foarte ruşine.

via 1001arte

a handshake of carbon monoxide

A heart that’s full up like a landfill,
a job that slowly kills you,
bruises that won’t heal.
You look so tired-unhappy,
bring down the government,
they don’t, they don’t speak for us.
I’ll take a quiet life,
a handshake of carbon monoxide,

with no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises,
Silence, silence.

This is my final fit,
my final bellyache

with no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises,
no alarms and no surprises please.

Such a pretty house
and such a pretty garden.

No alarms and no surprises (get me outta here),
no alarms and no surprises (get me outta here),
no alarms and no surprises, please.

Concurs 1001 arte şi Vellant: manualul canibalului

Pe 1001 arte se dau premii în cărţi pentru comentarii, mail sau blog, de vineri până marţi.

Manualul canibalului e scrisă de Carlos Balmaceda. Argentinian născut la Mar del Plata în 1954, Balmaceda e jurnalist şi autor a patru romane: La plegaria del vidente (Rugăciunea vizionarului) (1999), El evanghelio de Evita (Evanghelia Evitei) (2003), Manual del caníbal (Manualul canibalului) (2005) şi El punal de Dido (Pumnalul Didonei) (2007). Pentru documentare: http://www.1001arte.ro/2010/10/concurs-1001-arte-si-vellant-manualul-canibalului .

Un strain a castigat un premiu

Dupa cum spuneam si aici, inauntrul fiecaruia dintre noi salasluieste cate un turist strain ce se intreaba nedumerit privitor la obiceiurile locului. Nu e mai putin adevarat ca atunci cand ne abandonam confortului strainilor, acelasi personaj tanjeste dupa mamaliga cu ficatei si lautari. Cel care o arde visceral prin adancurile mele tocmai a fost premiat si astfel, binedispus de dimineata. Pe alexmoldovan.ro. Cu un Thomas Bernhard.

Sa-l cunoastem si sa-l iubim pe acest strain confuz. Ca e de-al nostru!

Tara estica in cautare de noi provocari

Il cheama Mihai. Sau Stefan, sau Diana.
S-a nascut in Galati, sau Bistrita, sau Focsani.
Parintii lui au fost contabili, sau militieni sau gestionari. Sau presedinti de CAP, intrati in administratia locala. Sau neinregimentati politic, dar cunoscand, ca in idilicele comunitati de provincie, pe toata lumea.
A terminat liceul dupa revolutie prin grija profesorilor intelegatori, iar parintii s-au intrebat ingrijorati: ce ne facem cu micutul? Nu-l prea duce capul, dar e de-al nostru.”
Niste amici de familie l-au angajat ca marketing, stiind ca afacerea lor are nevoie de influenta parintilor in comunitate. Colegii lui, unul si unul, reprezentau copiii finantelor, politiei, partidului la putere, opozitiei cartitoare, si ceva puradei de ministere. – mai mult>