Categorie: -Visual Arts-

King`s Speech, Discursul regelui

King`s Speech, (“Discursul regelui” la multiplex) este scris, produs şi jucat pentru a-şi adjudeca toate premiile posibile, admiraţia criticilor, succesul de casă, empatie nemărginită pentru un bărbat încorsetat emoţional de reguli, maniere, tradiţie, responsabilităţi (o my fair lady pe invers, acest rege britanic). Are deja 14 nominalizări la premiile BAFTA şi 12 nominalizări la Oscar. Asemenea personajului central, filmul pare construit pe ideea că încrederea în sine este cheia succesului. Plecând de la Colin Firth care este foarte bun (şi favorit la Oscar), o Helena Bonham Carter excepţională (dar asta n-ar mira pe nimeni), un Geoffrey Rush admirabil, la muzică, costume şi imagine, avem de a face un tur de forţă cinematografică. Povestea este reţeta însăşi a ştiinţei acumulării capitalului de interes: informativă, adecvată istoric, o dramă minoră cu implicaţii planetare, originalitatea conflictului plus un britanic manierat (chiar mult prea manierat) în lupta cu propriile temeri (cine n-a oftat n-are maniere) şi este pe cât de captivantă pe atât de emoţionantă: în pragul războiului cu Germania, Imperiul Britanic ajunge să fie condus de un rege bâlbâit.

În epoca în care discursurile la radio ţinute de Hitler aprind spirite şi înfricoşează totodată, cel ce ar trebui să-i ţină piept nu poate rosti nici o frază întreagă. La insistenţele soţiei, cel ce era pe atunci Prinţul Albert se lasă pe mâna unui logoped cu metode revoluţionare dar eficiente, devenind Bertie şi experimentând egalitatea meritocratică. Va experimenta mult mai multe decât atât în cele două ore în care îl vom urmări căci scenariul îl face să treacă în goană prin toată gama de emoţii şi sentimente prin care am dori să treacă toate celebrităţile pe care le urmărim (şi surprinzător sau nu, chiar asta se întâmplă, de parcă cineva ar şti pas cu pas ce am aştepta de la ele). Ce nu mi-a plăcut? Câteva tuşe îngroşate (vezi Wallis Simpson), dar şi transformarea logopedului într-un erou civilizator care nu doar instaurează meritocraţii unde nu era cazul dar luptă şi împotriva fumatului şi sentimentul constant că ceva cu adevărat artistic pluteşte în jurul filmului fără a se aşeza în vreo secvenţă anume pentru a nu întrerupe şirul popcornului în sală. Senzaţia de la final a fost că un film atât de bun nu ar trebui să te lase cu vagi sentimente de frustrare. Mi-am explicat-o prin aşteptările pe care le creează prima parte a poveştii (descrierea conflictului) şi o oarecare inegalitate resimţită în rezolvarea un pic prea conformă (previzibilă) cu istoria, gustul publicului larg şi reţeta cinematografică ce urmează. Trebuie văzut, toată lumea pe care o cunoaşteţi l-a văzut deja şi pregăteşte în taină cuvinte de laudă la adresa favoritului principal pentru Oscar-urile ce se apropie.

via 1001 arte

Anunțuri

Tim Burton, “Big Fish” (2003)

Big Fish este construit în jurul conflictului dintre ficţiunea pură, creatoare de lumi magice şi tentativele de demitizare ale partizanilor adevărului obiectiv şi lucidităţii supreme, numai bune de generat judecăţi morale. Poveşti ce adoptă nevoi incomunicabile de apropiere umană, iubiri fugărite de clişee dezintegratoare şi le redau fiinţa ameninţată de prozaic în lumi fantastice, croite pe măsura dimensiunilor afective ale faptelor şi nu pe valoarea lor statistică.

Fiul (Billy Crudup) joacă rolul lectorului calificat şi exigent cu sursele de informaţii (este jurnalist), iubitor al relatărilor corecte, al faptelor nedenaturate. Obiectul investigaţiei sale (lipsită de orice şansă de izbândă) este adevărul material, faptic despre viaţa tatălui său. O viaţă pe care o intuim banală şi plină de dezamăgiri, pe care tatăl o ascunde în spatele unei mitologii genealogice fabuloase, singura demnă de lăsat moştenire. Filmul însă este creat dintr-o dublă magie. Pe de o parte, poveştile despre o lume populată de uriaşi, gemeni siamezi, vrăjitoare şi vârcolaci pe care tatăl insistă să le acrediteze ca biografie oficială. Pe de cealaltă parte, cea a meşteşugului cinematografic în care chiar şi îmbătrânirea eroilor/actorilor: Alison Lohman devine Jessica Lange, iar Ewan McGregor este înlocuit de Albert Finney reuşeşte să aducă în film doza de miraculos, marcă a lui Tim Burton.

Spre deosebire de filmul cu care a fost deseori comparat, Forrest Gump, superproducţia ce propunea triumful idioţeniei şi al hazardului (de comparat şi prezenţa feminină, neajutorată, eşuând continuu în braţele idiotului inocent cu resursele magice infinite ale femeilor lui Burton), Big Fish este o apologie a inteligenţei şi fanteziei creatoare, strălucitor, sensibil şi reflexiv.

via 1001 arte

Muse in octombrie

Asta e asa, ca sa-mi iau revansa pentru Marillion-ul ala postat cam aiurea. L-am avut in cap toata saptamana trecuta (chiar in timp ce Jethro Tull cantau la o suta de metri de mine) si acum vad ca vin in octombrie.”It’s bugging me,/grating me /and twisting me around…” 

Estetici de acum o mie de ani

Aici am gasit un refren care-mi bantuia confuziile de pe la 16 ani. Tin minte ca l-am pus coloana sonora la un reportaj la televiziunea locala (era despre un parculet unde ieseau cetatenii cartierelor muncitoresti si care era pus in pericol de o constructie si lasat in paragina/vandalizat pana se gasea o solutie) ce sa spun, avea mesajul potrivit: „No one can take you away from me now/Don’t worry if they take me away/No one can take you away from me now/Don’t matter how long we have to wait”. Asta-i treaba cu cauzele marete, daca nu sunt sustinute estetic nu intereseaza. Piesa are vreo 15 ani dar parca ar avea o mie (banalitatea versurilor e atemporala (sic!),  pare ca s-au straduit sa scrie strofele dupa model silogistic, dar refrenul compenseaza). Si mai e ceva straniu: „I always used to believe/That beauty was skin deep…” (e ca nuca in perete). Probabil ca au avut un copywriter de le-a aranjat frumos in pagina, sa dea bine si clientul sa fie satisfacut.