augustin

Capitolul III

Ultima casa de pe alee, o casa mare si urata, despartita de cea a lui Pavel de un gard viu, ii apartinuse pe timpuri bunicului lui Emil, un anume Augustin. Destinat unei cariere universitare pe care o urmase, nu fara stralucire, timp de peste doua decenii in paralel cu munca de cercetator in domeniul mecanicii, acesta uimise pe toata lumea cand renuntase in mod neasteptat la ambele activitati si, prin extensie, la statutul social de care se bucura si se retrasese in casa ce marca limita sudica a orasului. In mod curios, acela a fost si momentul in care orasul ii conferi neoficial titulatura de profesor in discutiile ce se aprindeau in micile magazine ale orasului, al caror rol in gazduirea de dezbateri publice surclasa cu mult orice destin economic. Caci aceste mici magazine a caror oferta nu se schimba cu anii erau conduse de catre o mana de mici antreprenori exclusiv locali, pe care o minte pragmatica si orientata spre profit ca cele ale afaceristilor din capitala i-ar fi suspectat de subminarea propriului business prin punerea la dispozitie a tuturor activelor intreprinderii in scopul aflarii ultimelor barfe. Dupa cum era de asteptat, clientii lor, mereu aceeasi (de regula oameni bine informati ce nu cumparau niciodata nimic), transformau ceea ce in alte orase ar fi putut trece drept spatiu comercial in locuri de stat la taclale, masurat lumea si infierat vecini. In aceste locuri si de catre acesti oameni, profesorul Augustin fusese inzestrat cu un nimb de genialitate stiintifica, bazat deopotriva pe zvonul ca se daruise in secret unei cercetari ce avea sa revolutioneze robotica industriala, dar si pe seama comportamentului sau bizar. Nu primea alti vizitatori in afara fiicei sale, ce indeplinea in tacere sarcinile unei menajere din doua in doua zile, iar singurele sale iesiri din casa constau in rare furisari nocturne pe malul raului, episoade ce se soldau adesea cu prelungiri de program comercial in magazinele cu vad intens. In scurt timp devenise cea mai ilustratoare expresie a credintei larg raspandite in oras conform careia prea multa invatatura ajunge negresit sa innebuneasca un om, lucru ce fu oarecum apreciat de parintii mai stramtorati cu elevi in ani terminali si il scoase pentru un timp din atentia publica. Insa adevarata confirmare a pierderii mintilor avea sa soseasca dupa moartea lui, prin persoana unui executor testamentar din capitala ce inclusese casa in patrimoniul primariei, cu scopul de a fi transformata intr-un muzeu memorial ce avea sa le vorbeasca peste timp vizitatorilor despre virtutile singuratice ale cercetarii stiintifice.

Bineinteles ca o astfel de excentricitate nu ii lasase nepasatori pe succesorii de drept, Emil si mama sa, ingroziti nu atat de pierderea unei sume consistente de bani ce ar fi putut fi obtinuta din vanzarea casei, cat de stigmatul necrutator aruncat de un nebun asupra mostenirii lui genetice. Si aici, doar cine a trait o viata in sanul cald al unui orasel mic de provincie cu oameni harnici si de omenie, isi poate imagina consecintele transformarii peste noapte a unei familii respectate in binomul stigmatizant compus din fiica, respectiv nepotul unui lunatic.

La fel de contrariate au fost si autoritatile locale ce se pomenisera cu proiectul muzeului in brate fara sa aiba nici o idee, cat de mica, despre importanta operei profesorului Augustin. Daca o asemenea opera exista, parea sa aiba un caracter ezoteric si o raspandire extrem de exclusivista, putea reprezenta un secret de stat. Cateva telefoane adresate ministerelor ce ar fi putut face lumina in acest caz incurcat, universitatii locale si unor somitati stiintifice unanim recunoscute rezultara intr-o adancire a misterului in care era invaluita revolutia stiintifica declansata de temerarul profesor. In cele din urma, primaria se vazu nevoita sa achite onorariul unui expert in domeniul mecanicii care sa desluseasca schitele ce populau din belsug manuscrisele cercetatorului aspirant la gloria postuma. Raportul acestuia nu era insa deloc incurajator: toate insemnarile vizau un singur proiect, constructia unei masinarii alimentate de un tip inovativ de baterii solare. Dimensiunile ei ar fi fost considerabile, aproximativ de marimea unui bloc cu patru etaje, iar utilitatea ei, pe masura: ar fi transformat deseurile, amestecate in prealabil intr-o proportie data, in cuburi perfecte dintr-un material deosebit de rezistent, cu multiple aplicatii in domeniul dezvoltarii imobiliare, a carei punere in functiune ar fi adus o ploaie de beneficii comunitatii exploatatoare. In continuare insa, raportorul excludea orice caracter revolutionar al proiectului ca apoi sa aplice proiectului muzeal o lovitura de gratie, insistand pe ideea ca ceea ce numea el “un fel de uriasa menghina solara” nu avea sanse practice sa functioneze. Observa in incheiere ca manevrantul unei asemenea instalatii ar fi ucis pe loc in momentul in care ar fi introdus materialul compozit in spatiul destinat prelucrarii.

In cele din urma, nestiind cum sa procedeze in aceste conditii si negasind o cale de a inchiria in mod cat de cat profitabil imobilul, primaria il puse in vanzare cu tot ce se gasea inauntru, iar anuntul aparut in gazeta locala era cat se poate de elocvent:

“de vanzare imobil P+1, supraf. Utila 1200 mp, constructie interbelica, vecinatate buna, zona linistita. Necesita renovare usoara, posibilitate amenajare spatiu muzeal”

***

Brava fiica a profesorului Augustin intampinase grozavia rusinii ce se abatuse asupra numelui sau cu fruntea sus; inca frumoasa la cei 45 de ani, isi cumpara in continuare cele mai scumpe rochii din oras, isi tinea spatele drept si arbora in continuare un suras binevoitor ce oglindea ordinea morala nestirbita a lumii in care traia. Tentativele ei de a restaura un mod de viata in care daruia si primea respectul celor din jur erau insa constant sabotate de semne ce o faceau sa inteleaga ca simpla ei aparitie devenise sursa nesecata de bancuri, prilej de chicote inabusite prin casele vecinilor si de hohote rasunatoare prin localurile din oras sau prin salile de clasa ale institutiilor de invatamant. Aceste semne cresteau zilnic in frecventa si intensitate, dar frumoasa doamna gasise adapost in construirea unui halou impenetrabil de incredere in semeni, realizat in principal din invocarea continua a gandurilor pozitive acompaniate de stralucite tactici cvasimilitare de evitari si retrageri de pe campurile de lupta ce apareau la fiecare colt de strada si desavarsit printr-o intentionata atrofiere a acuitatii vizuale si auditive.

Intr-una din zile, intoarsa din obisnuita plimbare de pranz si trecand ca de obicei pe la cofetaria din centru, simti totusi o renascuta incredere in oameni si virtutile lor morale, mai ales ca fusese tratata cu respectul cuvenit si invitata sa guste noua creatie a maestrului cofetar. Intoarse favorurile printr-un sir de aprecieri la adresa talentului cofetarului, gustului desavarsit si fericirii de a putea savura o asemenea minunatie de arome intr-o prajitura, asa cum socotea firesc intr-o lume in care politetea si buna crestere reprezentau comori niciodata pretuite indeajuns. Un fior de gheata o cuprinse insa in momentul in care intalni privirea amuzata prosteste a tanarului necioplit ce o servise, auzindu-l trambitand in gura mare cu o solicitudine ce maimutarea limbajul elevat al clientei sale, propunerea ca, din moment ce e atat de incantata de prajitura servita, le va acorda fara indoiala privilegiul de a o numi cu ilustrul ei nume. “Augustin cu ciocolata!” auzise in timp ce se ridica cu intreaga fata in flacari, evitand senzatia pronuntata de vertij. “Maestro cu frisca si capsuni!” strigase o alta vanzatoare iesind de dupa tejghea, reusind sa depaseasca pe moment decibelii hohotelor de ras ce ii cuprinsesera deopotriva pe copiii pitigaiati si pe parintii lor, baritoni si soprane ale executiilor publice din cofetarii.

Aceasta umilitoare confruntare cu detractorii numelui sau aduse certitudinea zadarniciei tuturor strategiilor de evitare a scandalului si o facu sa realizeze pozitia sa precisa in tornada rusinii de care fusese ridicata si tinuta suspendata in aer, prada a privirilor infuriate ale concetatenilor sai, fara nici o speranta de a fi purtata spre Tara lui Oz. Frustrata de disparitia celui ce sfidase intreaga comunitate prin aroganta, dar mai ales prin alegerea pe care o facuse, caci nimeni nu credea in sine ca practicarea nebuniei in detrimentul stilului de viata comun avea vreo cauza neurologica sau psihiatrica, concetatenii ei ii rezervasera locul central in ceea ce promitea sa fie o autentica executie publica, chiar daca nimeni nu se grabea sa planuiasca detaliile evenimentului. In conformitate, trebui sa renunte la iesirile in oras si, precum procedase odinioara tatal sau, se inchisese pentru un timp nedeterminat in casa, asteptand in compania unei boli de piele aparuta in mod neasteptat ce o slutea si ii imbatranea frumoasele ei trasaturi, momentul in care va putea reveni in viata publica a orasului, in care va fi devenit invizibila pentru cei din jur, in modul in care bantuie strazile neluati in seama unii angajati ai  serviciilor publice ale primariei.

Cu timpul si fiul ei fu indepartat din preajma ei sub pretextul adancirii in scrierea memoriilor si nevoii de singuratate totala, gest datorat insinuarii unor banuieli ascutite cu privire la sentimentele reale ce le nutrea Emil fata de cea care-i daduse viata. Iar cel ce devenise barbatul cu unghii perfect patrate si cu o piele stralucitoare, rasfatata zilnic de cele mai complexe tratamente cosmetice, zelot al unui cult obsesiv si narcisistic pentru tinerete, curatenie si frumusete a carui icoana era propriul sau corp, accepta fara discutii dorinta exprimata de mama sa. Intr-adevar, in ultimul timp traise deseori proximitatea unor sentimente mixte de scarba, rusine si vinovatie reprimate cu greu in compania unei femei ce nu mai dadea doi bani pe igiena personala si a carei casa (ca si trupul ei, de altfel) parea sa colcaie de bacterii si microbi.

In mentalul colectiv al urbei decizia d-nei Augustin de a se autoizola fusese anticipata si socotita concluzia fireasca a intregii afaceri Augustin. Isi pierduse dreptul la fiintare in spatii publice si astfel, niciodata de acum incolo vreo invitatie al botezuri, nunti, inmormantari sau serbari populare nu mai avea sa-i poarte numele. Fara alte discutii, fiica profesorului constituia un caz clasat, istoria incheiata a unei existente publice ce fusese oricum tolerata mult prea mult timp, dar in acelasi timp o lectie morala ce ii facea atenti la slabiciunile de care puteau da dovada chiar si cei mai virtuosi dintre oameni, slabiciuni izvorate din generozitatea naturala a inimii si sufletelor lor.

Cand socoti ca amintirea rusinii se stinsese in memoria celorlalti, isi pregati iesirea in lume, zabovind cu grija asupra fiecarui amanunt important in relatiile cu apropiatii de odinioara. In fapt cu fiecare dintre ei, in lungii ani de singuratate, purtase nenumarate discutii imaginare, in forma unor intinse epopei dramatice, in cursul carora ea avea rolul de a fixa intelesuri adanci, de a aduce argumente de o inalta competenta morala si de a le ilustra cu alegorii invocand imagini atat de puternice si sfasietoare in fata carora emotiile revederii nu mai puteau fi stapanite, toti sfarseau recunoscandu-si vina si, dand frau liber lacrimilor in momentele in care evocau golul produs in vietile lor de plecarea ei, cerandu-i indurerati sa nu-i paraseasca din nou. Imbracata cu o rochie inflorata dar indeajuns de simpla incat sa dea ocazia celor ce puteau sa o admire sa recunoasca in ea o lectie in domeniul decentei si a bunului-gust, iesise in strada imaginand un traseu al recunoasterii publice, din a carui repere nu putea lipsi cofetaria din centru. In timp, si in acest caz particular avusesera loc nenumarate retrairi ale scenei. Chiar si imaginare, scenele amintite nu fusesera cu nimic mai prejos din punct de vedere al spectrului emotiilor decat ceea ce se intamplase cu ocazia prezentarii unei prajituri cu un deceniu in urma, iar asta le conferise o perfectiune ce prima in fata caracterului banal si amagitor al faptelor, mai ales intr-o viata interioara ce pulsa in acord cu variate trairi inalte si de o bogatie sentimentala iesita din comun, ca cea  a doamnei Augustin. Memoria ei, capatand in timp culoarea amestecului interior al vibrantelor scene dramatice, optase pentru o scena solemna in acord cu ritmul de imn al intregii sale vieti, in care clientii si personalul o asteptasera in sala grandioasa ca o sala imperiala de bal a cofetariei din centru, formand un grup de primire, din care tanarul angajat, usor coplesit de importanta rolului incredintat, se ivise fastacindu-se si inmanandu-i un buchet de flori si un tort urias. Ii cereau apoi, prin vocea tremurata a junelui imberb, sa le acorde onoarea de a participa la dezvelirea unui bust din bronz care o reprezenta inconjurata de flori si pasari sculptate in marmura rosie, simboluri ale pasiunilor sale de-o viata. Bustul era doar un mic semn al recunostintei lor pentru cea care le daduse incredere intr-o lume mai buna si avea sa fie amplasat in fata unei case din sudul orasului. Ea refuzase in modul acela care ii era atat de propriu, cu gratia pe care doar ingerii o puteau harazi unui muritor, acceptand cu modestie doar proiectul unei placi pe care sa fie incrustate cateva versuri scrise in tinerete, pe care chiar daca orasul le cunostea astazi pe de rost (si aici inabusi din fasa cateva proteste murmurate), peste ani se puteau pierde in valtoarea vremurilor, versuri incadrate de o rama simbolica ce alatura cateva flori de camp unor porumbei frumos stilizati, intarind chemarea la construirea unei lumi dominate de armonie si pace. …

Orele serii schimbau fara indoiala orasul, dar diferentele care o frapau pe cea care tocmai evadase din temnita apartamentului sau erau de cu totul alta natura:oamenii mergeau mai repede, formand fluxuri grabite si impertinente care se ciocneau deseori pe trotuarele stramte, de-abia ingaimand simultan ceva ce suna in acelasi timp a scuza si a repros reciproc si nu trecu mult timp pana fu inclusa si ea in joc, luata pe sus si la un pas de a fi propulsata intr-un zid de un grup compact de brancardieri ce abandonasera ambulanta, avantandu-se in fuga pe cararea ce ducea spre deal. Un vanzator de ziare grasun o prinsese insa la timp si dupa ce ii redase echilibrul, incepuse sa turuie familiar ceva ce parea a avea legatura cu motivul agitatiei orasului. Ce deslusi era ca platoul din deal, primaria organizase o mare serbare campeneasca la care fusese invitata toata protipendada citadina (cu cateva exceptii, observase ea, nereusind insa sa intrerupa torentul narativ), insa in mijlocul festivitatilor, o fetita scapata de sub supravegherea mamei sale (se stia ca fetita era, de altfel, un copil fara tata, ceea ce spunea deja multe despre calitatile materne indoielnice ale unei asemenea femei, iar ceea ce avea sa se intample putea fi prevazut, dupa cum spusese in nenumarate alte ocazii) fusese strivita de o boxa desprinsa de pe un stalp. Vina mamei era deasupra oricarei indoieli si rostul oamenilor de bine din oras era sa nu lase nepedepsite astfel de devieri grave pe viitor. Simti nevoia sa-i multumeasca pentru faptul ca ii povestise toate aceste lucruri, introducand-o astfel in lumea atat de exclusivista a comentatorilor vietii urbei. Mai mult, nu ii ascunsese nimic din cele intamplate si nu invaluise fapte sau pareri in aluzii sau ironii. I se adresase in modul in care i te adresezi unei persoane cu un rang inalt de pricepere in astfel de pricini, mai mult , incredintandu-i confidente de un caracter atat de intim lasase sa se evidentieze increderea sa in certa distinctie morala a interlocutorului. Probabil ca rosise; cert e ca un val placut de caldura o invaluise in fata acestui om, pe care nu il mai vazuse niciodata, dar care ii vorbea de cateva minute bune ca unui prieten vechi si de incredere, si atunci intelese ca ar fi dorit sa fie singuri, singura cu un prieten care ar fi putut sa-I vorbeasca asa in fiecare zi, zi de zi, toata viata. Si dori sa-i spuna asta, bineinteles nu direct, ci vorbindu-i despre gradini si flori, subiectul ei favorit in care cunoasterea ei era practic nelimitata, anticipand noi placeri vinovate in regasirea unei pasiuni comune, cand vanzatorul de ziare isi lua deodata ramas bun si se rasuci pe calcaie abandonand-o in mijlocul strazii, la fel de brusc pe cum aparuse. Valul de caldura se transformase intr-o autentica febra, iar imbujorarea era acum un simptom al furiei surde declansata de ceva ce spusese tanarul in final, cateva silabe ce ramasesera in aer, vibrand inca in volumul atmosferic ce fusese ocupat pana cu un minut in urma de vorbaretul sau companion. In zadar incerca sa extraga o explicatie satisfacatoare din resursele sale argumentativ-terapeutice, altfel impresionante, tot ce gasi prin aceste adevarate elixiruri ale gandirii pozitive,  era o slaba tentativa de a da vina pe ignoranta ei in domeniul limbajului argotic al noilor generatii, in incercarea de a se convinge ca asa isi luau ramas-bun prietenii in ziua de azi, ca o gluma la moda intre tinerii din oras. Celelalte ganduri insa erau de alta natura; avea 55 de ani, insa in timpul celor aproape zece ani de recluziune, boala de piele de care incepuse sa sufere odata cu moartea tatalui sau lasase urme adanci pe fata ei, sculptand albii ale lacrimilor sub ochi ce continuau pe obraji si perforand adevarate cratere in barbie, iar pielea de pe fata atarna simetric in falduri in jurul maxilarului si pe gat, ca o haina prea larga pentru cutia craniana. Incerca sa le inabuse si sa-si controleze plansul ce o incerca in timp ce pasul ei grabit se transformase intr-o alergare bezmetica pe strazi, fredonand un  cantec popular a carui monorima fusese la moda cu un deceniu in urma. Folosea ca antidot verificat ceea ce folosise de multe ori in stari asemanatoare, un refren vesel care-i placuse odata fiindca vorbea despre mandria de a trai pe aceste plaiuri binecuvantate intre oameni de omenie, dar in locul fetei unui rapsod popular mustacios si bine facut care sa redea solemnitatea unei voci baritonale barbatesti frumoaselor versuri, in minte ii apareau in continuu obrajii bucalati ai vanzatorului de ziare arcuindu-se in jurul gurii, in timp ce ii ura zambitor si pitigaiat “hai doamne-ajuta, mamaie!”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s