pac, pac, pac, carul mare/ pac, pac, pac, ursa mica

Îi apăruseră pe tot corpul. Bube, blânde, leziuni sau pişcături pe care, cât stătuse la masă şi apoi în maşină le înţepase superstiţios, inconştient dar straşnic, cu unghiile în formă de cruce, iar acum formaseră pe gambe, pe pulpe şi pe piept adevărate cimitire buboase ca nişte necropole tumulare din jeleu.
În copilărie îi apăruseră destul de des, cauzele ramânând necunoscute. Părinţii săi începuseră o anchetă amănunţită şi, spre necazul lui Pavel, primii suspecţi frecventau cercul destul de restrâns al preferinţelor culinare ale copilului. Aşa că, în timp ce erau interogate, budinca, crema de zahăr ars, ciupercile cu maioneză şi apoi perele, pepenii şi chiar căpşunile lipsiseră fiecare timp de câte o saptămână de pe masa din curte. Ancheta a durat ani de zile, iar mama lui Pavel, ce dezvoltase o deontologie poliţienească demnă de un comisar cu experienţă, nu s-ar fi oprit, până într-o dimineaţă când tatăl ieşise  cu ochi strălucitori şi se aşezase foarte hotărât la masă, trădând cu bună ştiinţă satisfacţia celui ce, prin deducţie şi gândire logică, îngenunchease metodele empirice de detectiv de duzină ale mamei. Aşteptă ca un veritabil Poirot să se adune toată lumea la masă şi, cu o abilitate dramatică pe care nimeni nu i-o cunoştea, ceru eliberarea suspectului aflat în custodia forţelor poliţieneşti: „Maria, poţi aduce şi pateul” – era săptămâna în care toate indiciile duceau spre pateul de gâscă. În primă fază, mama nu păru să fie dornică să-i facă pe plac acelui detectiv atipic ce juca de obicei rolul de soţ şi tată, ambele în felul lui propriu, stângaci şi visător. Tatăl continuă însă pe un ton nemaiauzit: „Acum ştim de la ce face Pavel bube”, iar speranţa şi curiozitatea în ceea ce priveşte metodele miraculoase ale acestui detectiv cu metode şamanice o împinseră să aducă la masă o conservă de pate de gâscă, fără însă a o desface, fiind evident că nimeni nu se va atinge de el până la aflarea deznodământului cercetării căreia i se consacraseră atâţia ani. „E simplu. Mâncarea nu are nimic de-a face aici. Băiatul a crescut la oraş, respiră noxe şi poluare, care aici nu există. Unica şi singura cauză a tuturor bubelor este aerul, spuse tatăl ca un Anaximenes în maiou.
Puţină lume ştie cât din importanţa marilor sisteme filosofice se datorează aşa-numitului patos metafizic, abilităţii poetice cu care o explicaţie a lumii completă şi coerentă atinge toate fricile şi speranţele primitive ale individului. La acea masă, în acea dimineaţă, în faţa micului dejun de care nimeni nu se atingea, ascultând ca la fiecare masă Sonata lunii, cea despre care se spune că înfăptuieşte adevărate miracole digestive, şi care fusese adoptată pe scară largă în fermele moderne de vaci, înţelegeau cu toţii foarte bine forţa de convingere a patosului metafizic, chiar în absenţa sistemului, şi chiar dacă, în locul lui G.W.F. Hegel, în capul mesei se afla Ilie, inginer agronom, tatăl lui Pavel, soţul Mariei.

Ca în toate cazurile de acest tip, aidoma explicaţiilor asupra lumii, fie ele religioase, ştiinţifice sau metafizice, oricum ca în cazul sistemului leibnizian sau hegelian, explicaţia tatălui avu darul să liniştească sufletele, să înalţe spiritul şi să deturneze atenţia tuturor de la problemele ce îi obsedaseră înaintea micului dejun.
Aşa cum cititorii lui Leibniz au vibrat şi s-au înălţat cu mintea şi cu gândurile până la ceruri, înţelegând din ce este alcătuit universul şi cum e posibilă aşa o diversitate a fiinţării minerale, vegetale, animale şi conştiente, dar apoi s-au apucat să decojească cartofi, să taie lemne sau să-şi bârfească vecinii care lasă gunoiul neacoperit, aşa şi adevărul recunoscut în faţă de către membrii familiei avu acel har eliberator ce îi face pe toţi să se minuneze în faţa miracolului minţii umane şi apoi, fericiţi de soluţia salvatoare, să se grăbească să-şi înghesuie lingurile în castronul cu salată de vinete.

Dar, din păcate, ca şi în alte cazuri celebre, soluţia care izbăveşte nu este întotdeauna şi cea adecvată realităţii. Iar în acest caz, cu atât mai mult (…). Un diagnostic corect ar fi pricinuit mai mult rău, familia fiind silită în acest caz să recunoască că a dat naştere unui fiu fără dragoste pentru artă, ceea ce ar fi fost fără îndoială mai grav decât o alergie amărâtă. Căci cauza bubelor, blândelor, iritaţiilor de tot soiul ce-l încercau pe Pavel atunci când petreceau concediul la casa bunicilor, devenită apoi casa părinţilor, nu avea legătură nici cu meniul, nici cu apa, focul, aerul sau cu apeironul sau nelimitatul, ci cu genialul compozitor surd din secolul al XIX- lea şi cu articolul din „Casa mea” care demonstra că „Sonata Lunii” asigură armonia la masă, o digestie echilibrată, şi sădeşte în mintea copilului iubirea pentru exprimarea artistică.
Cu ani în urmă, revistele oficiale ale Ministerului Educaţiei propuneau aceeaşi partitură pentru educarea delicvenţilor juvenili, aşa că, într-un exces de zel, educatoarea grupei de grădiniţă în care fusese şi Pavel o folosea ori de câte ori vreun ghemotoc de fetiţă sau băieţel nu avea astâmpăr. Atunci erau puşi, până veneau părinţii să-i recupereze, să prizeze fiorii artistici ai „Sonatei Lunii”, pe scaune metalice încinse de soare (aer condiţionat nu exista în acei ani, iar vara, în încăperile neaerisite, era o căldură năucitoare), cu mâinile la spate şi cu un bandaj imaginar la gură şi ochi, dar care exercita o strânsoare şi o coerciţie cât se poate de reală prin pedepsele pe care le aducea încălcarea consemnului. Mai târziu, consiliul local, sedus de rezultatele obţinute în şcoli şi grădiniţe, implementase programul „cultură contra delicvenţă” în tot oraşul, dotând locurile în care adolescenţii se adunau să-şi plângă de milă şi să-şi necăjească trupurile hormonale, cu difuzoare care slobozeau la intervale regulate aceleaşi note inconfundabile, aducătoare de armonie, modelatoare ale instinctului estetic în tinerele suflete şi limitatoare ale infracţionalităţii juvenil urbane.
Nu cunosc statisticile oficiale ale acestui experiment, deşi ar fi interesant de aflat câţi dintre adolescenţii ce hoinăreau ca liliecii prin parcuri în căutarea unei porţiuni de beznă caldă unde să se dedea la fapte antisociale şi-au înăbuşit din start pornirile interlope de care-i suspecta consiliul local, dedicându-se unei cariere de Kappelmaistru sau membru respectabil al unei orchestre de suflători, respectiv de coarde. Din păcate, tot ce ştiu se referă la faptul că, odată cu primele note din minunata partitură, pe fundul lui Pavel apăreau, ca stelele într-o noapte senină, (pac, pac, pac, carul mare, pac, pac, pac, ursa mica), bubiţele roşii ce provocau mâncărimi insuportabile.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s