Executii private

Dora

Pentru Dorotheea Augustin nici o zi nu era banal însorită ci “binecuvântată de Apollo”, nici o rochie prozaic frumoasă ci “urzită în ţesătoriile olimpiene”, iar vreun pahar de vin pe care şi-l îngăduia la câte o serată culturală nu putea proveni decât “de la masa lui Zeus”. Apariţiile ei umpleau de metafore nu doar evenimentele mondene ci şi presa culturală, care drept mulţumire o proclamase în mai multe rânduri “un far călăuzitor al tinerei generaţii de scriitori”, în acelaşi timp rămânând “o voce unică a literaturii contemporane”. Nu e de mirare că, în timp, cei ce o cunoşteau pe distinsa poetă se împărţiră în două tabere exclusiviste. Pe de o parte erau cei ce contemplau posibilitatea existenţei unei relaţii privilegiate între doamna cu voaluri şi pălării de o provenienţă incertă şi o lume supranaturală ale cărei nostalgii difuze o însoţeau la tot pasul. Pe de cealaltă parte însă, existau şi câţiva, ce e drept, nu prea mulţi şi nici prea importanţi, care susţineau în intimitate că distinsei poete îi lipsea cel puţin o doagă.
Cum nu trecea nici o lună în care revistele literare să nu găzduiască cel puţin câte o dezbatere stringentă asupra căilor pe care o apucase cultura (locală, naţională sau europeană), iar comentariul ei avizat era din ce în ce mai căutat, renumele său critic în continuă expansiune declanşă o adevărată aversă de invitaţii în diverse târguri de pe întinsul patriei, oriunde vreun cenaclu literar, vreun cerc cultural local influent în presa locală hotărâse că a sosit momentul să lanseze întrebarea cu privire la starea literaturii. Astfel, pe parcursul a aproape doi ani de zile (şi ce ani frumoşi!) doamna Augustin se familiariză pe rând cu farmecele prăfuite ale capitalelor de judeţ (mai mult de jumătate dintre ele o invitaseră în acest timp), răspunzând în pagini ce invitau la meditaţie unor întrebări generice ca „Încotro, poezia gorjeană?”, dar şi unora formulate oarecum tendenţios ca „Ne mai putem mândri azi cu prozatorii prahoveni?”, sau directe şi tăioase: „Contribuie scriitorul vrâncean contemporan la propăşirea spiritului naţional?”. Niciodată însă distinsa poetă nu s-a lăsat prinsă în capcanele radicalismului sau a sentinţelor categorice pe care câte alţi poeţi, atinşi de vanitatea literară, le mai împărţeau la câte o audiţie de poezie, ştergându-şi astfel cu mâna lor nechibzuită numele de pe următoarele invitaţii ce aveau să fie trimise cu ocazia viitorului eveniment cultural local. Luările sale de cuvânt erau întotdeauna citite rar şi îmbujorat. O voce subţire şi slabă, invocând ceva din fragilitatea şi candoarea unei şcolăriţe, conducea iniţial auditoriul printr-un discurs impregnat de un lirism autentic, ce demonstra implicarea totală în problema supusă dezbaterii. Apoi, în momentele în care considera de datoria ei să atragă atenţia asupra unor aspecte mai puţin fericite, vocea ei cobora lin, atingând un ton de îngrijorare afectuoasă, ca al unei mame explicând în şoaptă copilului ei bolnav ce primejdii îl pasc dacă nu îşi ascultă părinţii. Şi pe drept cuvânt, întâlnirile ei cu oamenii pe umerii cărora apăsa greutatea culturii judeţene lăsau această impresie: o veghe maternă plină de învăţăminte şi o dragoste luminoasă şi plină de speranţă o împiedicau pe doamna Augustin să se dezlipească de la căpătâiul tendinţelor actuale manifeste în poezia gorjeană, proza prahoveană, sau operele tinerilor scriitori vrânceni, după caz.
Căzuţi în dizgraţia organizaţiilor de provincie, poeţii naţionali care, după cum am lăsat să se înţeleagă, aprinseseră câte o lumânare literaturii locale cu asemenea ocazii prin exprimarea unor îndoieli cu privire la calitatea scriiturii (de obicei provocaţi de lecturile publice interminabile din opera vreunei consoarte de primar) îşi reconsiderară rapid poziţiile prin câteva ode menite să îndrepte lucrurile. Dar nu se opriră aici: întâi mai timid, apoi cu mai mult curaj, câţiva dintre ei afirmau lucruri răuvoitoare, cu subînţelesuri contagioase, în fraze ambigue care , interpretate în cheia în care fuseseră de altfel spuse, a invidiei literare ce deseori tulbură sufletele cele mai delicate ale poeţilor, păreau să pună la îndoială însăşi competenţa doamnei Augustin în ceea ce priveşte literatura.
Întâmpinară însă o rezistenţă dârză, neaşteptată din partea neînsemnaţilor autori provinciali. Cei care altădată se îmbulzeau ca elevii din şcolile primare să primească autografe sau să ceară umil sfaturi legate de tehnica scrisului, păreau acum că aboliseră orice ierarhie literară şi deciseseră să îi trateze ca pe nişte egali. O autentică revoluţie tăcută avusese loc, iar presa nici măcar nu prinsese de veste. Ceea ce era bizar era că abdicarea bruscă de la formele de veneraţie tradiţională faţă de scriitorii consacraţi nu se produsese pe baza supraevaluării propriilor creaţii, cum au fost tentaţi iniţial să creadă maeştrii vremii. Câteva răspunsuri oficiale şi câteva discuţii telefonice interurbane atestau faptul că de-abia acum amatorii într-ale prozei prahovene sau preatimizii romancieri vrânceni păreau să conştientizeze diferenţele calitative enorme ce îi separau de talentele literare autentice. Dacă în privinţa distanţei care îi despărţea de faima literară nu îşi mai făceau vreo iluzie, fiind deodată capabili să recunoască cu precizie gradul propriu de inferioritate, în privinţa atitudinii pe care o aveau în faţa artei scrisului lucrurile se schimbaseră profund şi ireversibil, căci în articularea sacadată a discursurilor pline de căldură ale doamnei Augustin, lipsurile lor dobândiseră valenţe ceremoniale, de sacrificiu ritualic. Înţelegându-şi mediocritatea nativă şi luând asupra lor păcatul şi vina ilizibilităţilor de tot felul cu care umpluseră librăriile locale, suferiseră o transformare ontologică esenţială: nu mai erau administratori ai creaţiei (sau chiar creatori originali, de sine stătători, după cum unii, în febra vânătorii de glorie literară se amăgiseră), erau o parte a literaturii lumii, iar scrierile lor oglindeau opera umanităţii atât în părţile lor cursive, cât şi în smârcurile lipsei de sens ce se mai găseau tipărite prin bibliotecile judeţene. Această operă colectivă, dar în acelaşi timp transcendentă autorilor ei, anunţată în frazele profetice ale doamnei cu cu pălării ciudate şi voce piţigăiată ca „opera omnia” depăşea ca importanţă orice se scrisese până atunci şi putea fi descifrată în modul cel mai la îndemână cu putinţă, în creaţiile proprii. Pentru ei nu va mai conta de acum înainte decât ceea ce au scris, căci în propria operă ei vor putea regăsi întregul spirit al omenirii în forma logică necesară a celei mai bune literaturi posibile. Scrierile lor aveau însă să stea la baza unui întreg ciclu al vieţii şi al creaţiei, ca o carte sfântă a genealogiei proprii, căci copiii acestor poeţi şi prozatori revoluţionari aveau să venereze spiritele înaintaşilor ce sălăşluiau în cărţile cărora le închinau ritualic, volume exegetice. Nu e de mirare că, ajungând în cele din urmă la urechile presei din capitală fragmente din aceste idei, ce constituiau un adevărat manifest al unei noi şi radicale ideologii literare, cei ce auziseră chemarea eliberării în discursurile doamnei Augustin primiră apelativele de poeţi animişti, totemici, sau augustinieni, după numele de domnişoară al zeului-totem. Sacralitatea distinsei poete fu proclamată şi adoptată prin vot unanim aproape simultan la Tg. Jiu, Ploieşti şi Focşani. În consecinţă, în cele trei centre culturale ce se convertiseră la noul crez literar, spiritul doamnei Augustin fu invocat repetat pe durata unei săptămâni întregi, timp în care aceasta lipsise de la domiciliu, iar portăreasa răspundea automat la telefon cu acelaşi text şablon: ”Doamna Augustin a părăsit localitatea de reşedinţă”
Şi adevărul era că poate singura persoană cu pretenţii culturale care nu aflase nimic despre vâlva creată în cele trei bastioane ale noii poezii, era chiar poeta ce stârnise toată agitaţia din ultimele zile. Ceea ce nimeni nu putea bănui era că, în ciuda tuturor celor ce nu încetau să-i reamintească importanţa capitală a muncii ei prometeice de aşezare a orăşelelor prăfuite pe vasta hartă a culturii europene, în ciuda faptului că reprezenta un model, o inspiraţie pentru o întreagă nouă generaţie de poeţi şi prozatori, că textul ei „Transcendenţă şi transcendentalism în poezia gorjeană contemporană” fusese introdus în programa şcolară a unei universităţi din provincie, Dorotheea nu putea scăpa, în nopţile de singurătate de un soi de panică, de sentimentul că din viaţa ei lipsea ceva esenţial. O carte. O carte de poezie, pe care să o dăruiască admiratorilor săi, pe care să o semneze în fiecare zi cu caligrafia ei îngrijită, pe care să o admire, albă şi preţioasă, în vitrinele librăriei din centru şi în mâinile tinerilor studenţi aşezaţi pe băncile din parc, într-una din zilele apolinice ale verii. Pe prima pagină avea să se afle o scurtă dedicaţie închinată tatălui său, om de ştiinţă şi universitar cu oarecare renume local, care de altfel nu schimbase niciodată mai mult de două fraze cu ea, considerând că educaţia singurului său moştenitor era o afacere delicată şi nepotrivită preocupărilor unui cercetător singuratic şi că era mai bine să o lase în seama comunităţii. Şi totul fusese în regulă, deoarece vecinii, care aveau două fetiţe cam de vârsta micuţei Dora şi care asigurau de altfel şi menajul savantului de la moartea soţiei acestuia contra unei sume lunare, nu dăduseră vreodată de înţeles că i-ar fi deranjat includerea unei guri în plus de hrănit în aranjament. (În paranteză fie spus, între lipsa unei relaţii cu părinţii de sânge şi importanţa aspectului dinastic al noii literaturi, s-ar putea face câteva speculaţii, nu neapărat lipsite de temei). Dedicaţia avea să reproducă scrisul ei de mână, lucru la care ţinea în mod deosebit deoarece simboliza în modul cel mai expresiv cu putinţă tributul de carne, sânge şi sudoare prometeică pe care autorul îl plăteşte pentru naşterea unei cărţi. În două rânduri concentrase o imagine poetică a prezenţei taciturne din casa mohorâtă aflată în faţa celei în care crescuse:

„ Tatălui meu, căruia zeii i-au hărăzit păstrarea tainelor lumii”.

Între timp, poeta, în ciuda operei ce întârzia cu obstinaţie să se arate, se arunca cu din ce în ce mai multă înflăcărare în luptele ce se dădeau cu regularitate pe câmpurile de bătălie ale caselor de cultură judeţene. Ca un viciu ascuns, nevoia de a se expune zi de zi în faţa câte unui auditoriu (unul din motivele noianului de invitaţii era chiar acela că nu refuzase niciodată pe nimeni, fapt interpretat ca o dovadă în plus a misionarismului cultural pe care îl întruchipa), avea în centru dependenţa de momentele în care se simţea orbită de lumina strălucitoare şi epuizantă a atenţiei generale căreia i se abandona într-un ritual narcotic. Aşteptarea înfrigurată a următorului discurs, a următoarei cuvântări aprinse care să descrie imensa responsabilitate de pe umerii albiţi de mătreaţă ce mărgineau capetele pleşuve plecate umil ale poeţilor provinciali, devenea din ce în ce mai intensă pe măsură ce creştea numărul nopţilor petrecute în compania cafelei italiene şi a unor manuscrise virginale. Fiecare dimineaţă o surprindea în aceeaşi poziţie, arcuită asupra mesei de scris, constata cum în adâncurile feţei se conturau tot mai pregnant cearcănele vineţii ale deznădejdii şi urmărea cu îngrijorare modul în care amorţirea prelungită a mâinii drepte transforma ansamblul statuar format din degete, stilou şi inele aurite, în imaginea dezolantă a unui ecosistem complet pietrificat. Şi nici nu putea să fie altfel căci, în timp ce nopţile se scurgeau, fiorul inspiraţiei poetice continua să ocolească zulufii blonzi, şi în aşteptare, Dora strângea între degete stiloul Parker cu cerneală neagră simţind cum printre cele patru degete lipite se scurgea o întreagă lume cu simţiri deosebite ce uneori luau forma unei culori nemaivăzute, alteori a unui sunet nemaiauzit. Dar niciodată, şi aici nu ne putem reţine un oftat, niciodată, a unui cuvânt.
Strângerea involuntară a falangelor, ca pentru a asigura o izolare ermetică a fluxului poetic prin stilou, era doar una din strategiile de captare a energiilor ideatice ale unversului. De departe cea mai folosită însă era concentrarea şi meditaţia prelungă asupra unui cuvânt ce conţinea în sine potenţialul semantic al declanşării unei viziuni surprinzătoare, şocantă uneori, dar suficient de încărcată de sensibilitate şi îndeajuns de maleabilă pentru a putea fi tradusă în poezie, într-o modalitate corespunzătoare stilistic. Lua de exemplu cuvântul „întunecime”. Nu avea nevoie de prea multe cercetări pentru a şti cu certitudine, ghidându-se după propriul instinct poetic, un al şaselea simţ prezent în zestrea spirituală a oricărui literat cu pretenţii, că vorbind despre „întunecime”, ne aflăm în imediata vecinătate a problematicii, milenare poate dar atât de fertile ideatic în continuare, a sufletului. Şi mai era vorba aici despre ceva, era vorba şi despre absenţa luminii. O asemenea întâlnire semantică îi aducea în faţa ochilor casa în care locuia tatăl ei, în care mai niciodată nu era aprinsă vreo lumină, doar seara, la o anumită oră, lămpile stradale care de-abia pâlpâiau se reflectau confuz într-un geam nascând iluzii şi speranţe. Meditaţia poetică o întrista atunci. Era ca şi cum ar fi descris cineva un bărbat retras şi ursuz, locuind într-o casă mare şi întunecată, pe ferestrele căreia nu puteai zări nimic de parcă şi tu şi casa aţi fi avut ochii închişi şi v-aţi fi încordat într-o pândă oarbă, faţă în faţă, înconjuraţi de ceaţă şi de un fum negru şi sufocant ca de smoală încinsă. De fiecare dată când se gândea la tatăl său (şi nu era noapte în care să n-o facă) se întreba cum putea exista cineva atât de enigmatic şi misterios încât să-şi ascundă întreaga viaţă în întunericul casei sale. Părea că la un moment dat, în tinereţe, poate o dată cu naşterea ei şi moartea mamei sale, singuraticul cercetător ar fi dobândit proprietatea stranie de a asigura absorbţia cvasitotală a fotonilor, obţinând opacitatea totală, materializată în refugierea în spaţiul îndoliat al casei sale şi în timpul eternizat al unei eclipse solare totale. În fapt, în afara tentativelor ascunse ale fiicei sale de a afla câte ceva despre el, despre care nu avea habar şi nu bănuia nimic, nimeni, niciodată nu îi tulburase asceza, iar profesorul Augustin nu dăduse vreodată vreun semn că ar căuta atenţia cuiva. De aceea, nu e de mirare surpriza pe care o trăi poeta noastră când, cu o săptămână înaintea victoriei revoluţiei literare a animiştilor gorjeni, prahoveni şi vrânceni, primi o scrisoare de la portăreasă pe verso-ul căreia se afla o semnătură dezordonată, mai degrabă o mâzgălitură pompoasă, ilizibilă pentru oricine altcineva de pe lumea asta în afara destinatarului.
După ce îşi reveni din şocul iniţial, rupse în grabă plicul, fără însă a-l deteriora ireversibil, ca şi când ar fi putut constitui o dovadă preţioasă în ochii unei instanţe ulterioare, pentru a scoate o foaie galbenă plină de caractere mari, la care remarcă atenţia acordată caligrafiei, în vădit contrast cu semnătura. Primele rânduri îi provocară o emoţie puternică şi neaşteptată, fixând în timp atât ceea ce putea fi primul moment în care tatăl ei i se adresa cu familiaritate, cât şi secunda precisă în care un destin literar era curmat din faşă şi o revoluţie literară condamnată să rămână fără modele. Fără vreun alt semn prevestitor, apelativul atât de frecvent folosit de „distinsă poetă” ce preceda numele de Dorotheea Augustin în mai toate ziarele, devenise brusc respingător şi nedorit, cu toate conotaţiile sale de până atunci, cu toată viaţa ei de până în acel moment şi trebuia abandonat pe loc, ca şi orice avea cea mai mică legătură cu poezia sau alte manifestări literare. Şi asta deoarece, de data aceasta, sintagma ce o viza nu determina simplu, gramatical, numele ei, ci uzurpase în propoziţie o expresie pe care aştepta să o audă de o viaţă, contaminând-o astfel de flecăreala literară ce îi servise drept existenţă până atunci. Textul pe care îl citea cu inima strânsă începea cu o formulă de adresare ce ascundea sub o aparenţă formală cheia unui şir nesfârşit de evitări, surghiunuri şi ascunderi:
„ Distinsei poete Dorotheea Augustin, unica mea fiică”

ciorne


Variaţii ale presiunii atmosferice

„E de la diferenţa de presiune. În fiecare zi la ora asta, aceeaşi halucinaţie, aceleaşi hohote insuportabile”. Închise cu grijă uşa de serviciu ce despărţea birourile companiei în care lucra de liftul ce îl cobora în parcare şi se opri îngrijorat încercând să alunge râsetul ascuţit şi sonor ce îi sfredelea timpanul, de fiecare dată când variaţiile presiunii atmosferice îşi făceau mendrele cu mintea lui îmbătrânită de ani şi obosită de încă o zi de muncă. Lăsă geanta jos şi trase adânc aer în piept, netezindu-şi mustaţa cu nervurile mănuşii din piele de căprioară primite de Crăciun de la grijulia doamnă Postelnicu. Dintre cele paisprezece întreprinderi, companii, agenţii şi birouri prin care trecuse în cariera sa de contabil ce se apropia de şaizecişişapte de ani (din care patruzecişitrei în câmpul muncii), aici nimerise într-o instituţie de tip nou, un loc în care îşi punea mănuşile înainte de a părăsi firma. Ieşea întotdeauna la ora cinci, înaintea celorlalţi angajaţi şi folosea uşa de serviciu, ascunsă în spatele scaunului secretarei. Deşi între chichineaţa în care stătea închis opt ore pe zi contorizând venituri şi cheltuieli şi uşa dinspre parcare erau treizecişicinci de paşi număraţi, nu avusese niciodată ocazia de a strânge mâna cuiva la plecare. Absorbiţi de simbolurile minuscule de pe monitoarele computerelor sau privind în gol în timpul unei conversaţii importante la telefoanele lor mobile, tinerii în cămăşi colorate şi taioare fistichii ce compuneau noua generaţie de finanţişti nu obişnuiau să strângă mâini, o scurtă mişcare a capului într-o direcţie vagă definea locul relaţiilor de servici în schema eficientizării corporatiste.

Ajunse acasă exact când mâncarea era pusă pe masă – fasole bătută, cu două fâşii transparente de carne fiartă. Îşi scoase paltonul, îşi trecu de două ori mâinile prin apă rece, dând apoi robinetul la maxim pentru conformitate şi, înfruntându-şi temerile, se aşeză la masă în cel mai bun costum al său. Organizatoarea festinelor fără calorii, venind din bucătărie în halatul de casă, cu o farfurie plina ochi de varză crudă, făcu ochii mari şi împietri teatral în cadrul uşii. „Cu sacoul albastru şi cămaşa de la „Modern”? Ai dat în mintea copiilor, tataie, zău aşa!” Domnul Postelnicu evită la timp ivirea unei situaţii fără soluţie diplomatică, se ridică grăbit şi fugi în dormitor să se schimbe în haine de casă. O lăsă bodogănind: „El e aproape senil şi stă toată ziua cu tineretul ăla zbanghiu la servici. Când o să ieşi şi tu la pensie, măi Petrache, atunci când o să ai nevoie de scutece la birou?”

* * *

În pauza de prânz a următoarei zi de muncă ieşise la cumpărături cu lista frumos împăturită de către doamna sosurilor de soia, legumelor gratinate şi a mâncării fără colesterol în general. O desfăcu şi o citi în parcare, înainte să coboare din maşină: „pui, soia, 100g ardei gras, 500g morcovi, 1 kg mere, ridichi, ceapă, 1,5 kg macrou congelat, usturoi, 6 lămâi.” „Şi ce vrea puişorul meu”, caligrafiase doamna Postelnicu afectuos în josul paginii.

O parcare a unui mall e un loc foarte ciudat. Atâtea maşini nervoase, gata de a demara în trombă, dornice de a se întrece în viraje nebuneşti, stau aici una lângă alta, liniştite ca şi cum ar dori să joace cuiva o farsă nebună, înşelându-l cu aparenta lor pasivitate. „E o concentrare de energii potenţiale ieşită din comun”, observă domnul Postelnicu, ca în cazul unui reactor nuclear sau al unui accelerator de particule oprit temporar pentru a face posibilă atingerea unei viteze de reacţie mult sporită. Şi abia ce înţelese că se afla într-un astfel de loc, loc în care cu siguranţă se va întâmpla ceva, că auzi un ţipăt în spatele său. Grăbi pasul, la timp pentru a zări doi tineri în hanorace sportive lovind cu picioarele un bătrân căzut la pământ. Până să ajungă la locul faptei, unul dintre jefuitori se aplecă, luând geanta victimei, şi imediat îşi urmă complicele ce o  luase la fugă spre ieşirea din parcare. Posesorul de drept al genţii se ridică cu greu, observă că sângerează şi, sprijinindu-se de maşină, scoase o batistă din buzunar cu care  îşi acoperi gura. Apoi îl ţinti cu privirea pe distinsul domn ce se apropiase gâfâind, apărut dintre maşini. Dădu din cap că e bine, că n-are nevoie de îngrijiri medicale, apoi însă fu silit sa-şi ia batista de la gură, auzind că inimosul său ajutor intenţiona să cheme poliţia.

–  Da de ce vrei matale să chemi poliţia?

– Să-i prindem pe derbedeii care ţi-au făcut asta. Să-ţi recupereze geanta, sigur aveai ceva important în ea.

– Eu n-am văzut nici un derbedeu. Iar în geantă niciodată nu ţin nimic în afara sandvişurilor pe care mi le fac dimineaţa. Actele şi portofelul le am într-un buzunar ascuns la cămaşă.

–  I-am văzut, îi pot recunoaşte. Trebuie să ne grăbim, n-au cum să ajungă departe.

– Auzi, tataie, tu eşti într-o ureche? Mi s-a făcut rău şi am alunecat un pic, aşa păţim toţi la vârsta asta. Sigur ai păţit-o şi matale. E de la nenorocita asta de diferenţă de presiune.

Petrache simţi că-i fuge pământul de sub picioare, dar găsi resurse să-şi prezinte scuzele şi să recomande un ceai de muşeţel sau ceva asemănător, ca pentru a-şi scuza inutilitatea. Se întoarse, intră în magazin, făcu conştiincios aprovizionarea, ieşi, puse cumpărăturile în portbagaj şi, înainte de a porni spre birou, reciti lista să vadă dacă nu a uitat ceva. Nu uitase. Acel „ceva” pentru puişorul doamnei Postelnicu lipsea, dar niciodată în treizeci de ani de când citea duioasa adăugire a listei de cumpărături nu simţise nevoia să bifeze acea rubrică, încadrabilă în bugetul familiei doar la cheltuieli cu caracter excepţional. Autoarea listei de cumpărături ştia cu cine are de-a face şi se baza pe firea econoamă a partenerului, iar variabila din finalul listei era ca o fantezie contabilicească, menită să asigure o variaţie plăcută ce ar consolida rutina de succes a căsniciei. Atâta timp cât nu se înregistrau cheltuieli în numele ei, iar cele trei decenii în care variabila lui Petrache (înţeleasă de o minte cu aplecare în ale matematicii ca x(P(p)^P`), sau, pentru literaţi, variabila lui „Petrache atâta timp cât Petrache=puişor în relaţie cu doamna Postelnicu”) primise constant valoarea zero arătau cât de bine îşi cunoştea bărbatul înţeleapta doamnă.

Cu toate acestea, partea feminină a cuplului nu era nici astrolog, nici vrăjitoare, ci doar o femeie hotărâtă şi raţională, ce guverna treburile casei cu o mână de fier. Şi acea zi avea să aducă dovada faptului că nu se bucura nici măcar de resurse comune într-o gospodărie, ca intuiţia feminină, care în alte condiţii ar fi împiedicat-o poate să caligrafieze aproape oficial îndemnul la revoluţie din finalul listei de cumpărături. „Ca o secretară”, gândi Petrache. În acel moment ar fi vrut să nu fi existat vreodată lucruri ca x(P(p)^P`), ca halatele de casă, sau ca cei treizecişicinci de paşi printre computere şi telefoane mobile de care stăteau atârnate cămăşile fistichii. Şi, cel mai grav, repudie brusc tot ce ştiuse vreodată legat de efectele pe care le-ar putea avea variaţiile de presiune atmosferică asupra corpului omenesc. Ţâşni glonţ înapoi în mall, urcă de două ori scările rulante, ajunse la magazinul dedicat vânătorilor şi pescarilor sportivi, unde tună şi fulgeră către un vânzător ceva despre o vânâtoare de dimineaţă la care era foarte important să participe. Ieşi din cabina de probă şi defilă ţanţoş în noul său costum, aruncă hainele cu care venise într-un tomberon amplasat la îndemână şi plăti cu cardul său ascuns într-un buzunar secret de cămaşă, în timp ce un ajutor din magazin îi scotea eticheta de pe puşca de vânătoare pe care şi-o fixase în spate.

Când intră în firmă, ştia că toată lumea amuţise, chiar dacă oficial continuau să descifreze stocurile de pe monitoare şi nimănui nu-i trecu prin cap să îl anunţe că întârziase aproape o oră pe bătrânul contabil îmbrăcat ca pentru o reprezentaţie a „Scufiţei Roşii”. La ora cinci fix, când îşi termină programul, aranjă hârtiile în dosare, dosarele în bibliorafturi, bibliorafturile în sertare şi sertarele în dulap, îşi fixă din nou puşca în spate, îşi aranjă în oglindă pălăria caraghioasă şi ieşi în pas de defilare. Ură tuturor seară bună şi, când trecu pe lângă biroul secretarei, aşezată cu spatele la uşa dinspre parcare, o salută apăsat. Aceasta se strâmbă un pic încurcată, deoarece vorbea la telefon, răspunzând interogatoriului unui client important. Ca în nouăzecişinouă dintr-o sută de ocoliri politicoase ale biroului său. De fapt era vorba de câte o fandare graţioasă ce vădea bunele maniere ale bătrânului contabil, punct coregrafic executat magistral, ce reprezenta ultima porţiune de parcurs din cei treizecişicinci de paşi spre uşa lăturalnică a punctului de lucru. Ajuns în faţa uşii, aruncă o privire înapoi din penumbră. Toţi îşi continuau ce aveau de făcut fără să-l fi băgat în seamă. Cu mâna stângă deschise uşa şi, făcând un pas în dreapta o lăsă să se trântească, cu un zgomot mult mai puternic decât de obicei. În acel moment, toţi lăsară telefoane, stocuri, tastaturi, pixuri, planşe sau ce avuseseră în mână şi se ridicară râzând în hohote. Mai aproape de el, trântind telefonul fără interlocutor şi fără a se ridica de pe scaun, tânăra secretară se bâţâia epileptic, pradă valurilor uriaşe stârnite de un râs spasmodic. După ce era de câteva ori să dea cu capul efectiv de masă, începu să sară nebuneşte pe scaun, însoţindu-şi veselia cu un chirăit prelung şi ascuţit. Pesemne că cineva zisese o glumă, declanşând un nou val de râsete ce ajunseseră şi la ea care urla isteric prelungind vocalele: „Ce taaaaaare! îl caută moaaaartea pe-acaaaaaaasă!”. Ţopăiala posteriorului ei pe scaun, combinată cu un zbucium mai mult decât perceptibil al pieptului şi cu aruncarea braţelor în cele mai bizare poziţii, o aduseră în cele din urmă în postura de a încăleca spătarul scaunului spre a-şi domoli râsul. Cu ochii închişi şi părul despletit peste faţă, continua să urle, gata să spargă timpane cu vocea ei ascuţită: „ce taaaaaare!”

Înainte de a auzi detunătura care să oprească definitiv furtuna de hohote batjocoritoare, gura deschisă a secretarei fu invadată de două ţevi metalice noi nouţe, cu un gust înţepător ca de corcoduşe, iar din întuneric se ivise un bărbat gârbovit îmbrăcat într-un costun de camuflaj, cu o pălărie caraghioasă de vânător dată peste ureche:

Staţi uşor, domnişoară, e pentru diferenţa de presiune, şopti el acoperit de larma râsetelor din firmă, încercând să orienteze arma astfel încât, folosind cavitatea bucală a distinsei sale colege ca punct fix, să iniţieze o dreaptă care să intersecteze pe rând, cel mai mare numar natural posibil de cămăşi pastelate.

Curăţenie generală

– execuţii private-

Pentru Dorotheea Augustin nici o zi nu era banal însorită ci “binecuvântată de Apollo”, nici o rochie prozaic frumoasă ci “urzită în ţesătoriile olimpiene”, iar vreun pahar de vin pe care şi-l îngăduia la câte o serată culturală nu putea proveni decât “de la masa lui Zeus”. Apariţiile ei umpleau de metafore nu doar evenimentele mondene ci şi presa culturală, care drept mulţumire o proclamase în mai multe rânduri “un far călăuzitor al tinerei generaţii de scriitori”, în acelaşi timp rămânând “o voce unică a literaturii contemporane”. Nu e de mirare că, în timp, cei ce o cunoşteau pe distinsa poetă se împărţiră în două tabere exclusiviste. Pe de o parte erau cei ce contemplau posibilitatea existenţei unei relaţii privilegiate între doamna cu voaluri şi pălării de o provenienţă incertă şi o lume supranaturală ale cărei nostalgii difuze o însoţeau la tot pasul. Pe de cealaltă parte însă, existau şi câţiva, ce e drept, nu prea mulţi şi nici prea importanţi, care susţineau în intimitate că distinsei poete îi lipsea cel puţin o doagă.
Cum nu trecea nici o lună în care revistele literare să nu găzduiască cel puţin câte o dezbatere stringentă asupra căilor pe care o apucase cultura (locală, naţională sau europeană), iar comentariul ei avizat era din ce în ce mai căutat, renumele său critic în continuă expansiune declanşă o adevărată aversă de invitaţii în diverse târguri de pe întinsul patriei, oriunde vreun cenaclu literar, vreun cerc cultural local influent în presa locală hotărâse că a sosit momentul să lanseze întrebarea cu privire la starea literaturii. Astfel, pe parcursul a aproape doi ani de zile (şi ce ani frumoşi!) doamna Augustin se familiariză pe rând cu farmecele prăfuite ale capitalelor de judeţ (mai mult de jumătate dintre ele o invitaseră în acest timp), răspunzând în pagini ce invitau la meditaţie unor întrebări generice ca „Încotro, poezia gorjeană?”, dar şi unora formulate oarecum tendenţios ca „Ne mai putem mândri azi cu prozatorii prahoveni?”, sau directe şi tăioase: „Contribuie scriitorul vrâncean contemporan la propăşirea spiritului naţional?”. Şi niciodată în acest timp, distinsa poetă nu s-a lăsat prinsă în capcanele radicalismului sau a sentinţelor categorice pe care poeţii de meserie, atinşi de vanitatea literară, le mai împărţeau la câte o audiţie cu public, ştergându-şi astfel cu mâna lor nechibzuită numele de pe următoarele invitaţii ce aveau să fie trimise cu ocazia viitorului eveniment cultural local. Luările sale de cuvânt erau întotdeauna citite rar şi îmbujorat. O voce subţire şi slabă, invocând ceva din fragilitatea şi candoarea unei şcolăriţe, conducea iniţial auditoriul printr-un discurs impregnat de un lirism autentic, ce demonstra implicarea totală în problema supusă dezbaterii. Apoi, în momentele în care considera de datoria ei să atragă atenţia asupra unor aspecte mai puţin fericite, vocea ei cobora lin, atingând un ton de îngrijorare afectuoasă, ca al unei mame explicând în şoaptă copilului ei bolnav ce primejdii îl pasc dacă nu îşi ascultă părinţii. Şi pe drept cuvânt, întâlnirile ei cu oamenii pe umerii cărora apăsa greutatea culturii judeţene lăsau această impresie: o veghe maternă plină de învăţăminte şi o dragoste luminoasă şi plină de speranţă o împiedicau pe doamna Augustin să se dezlipească de la căpătâiul tendinţelor actuale manifeste în poezia gorjeană, proza prahoveană, sau operele tinerilor scriitori vrânceni, după caz.
Căzuţi în dizgraţia organizaţiilor de provincie, poeţii naţionali care, după cum am lăsat să se înţeleagă, aprinseseră câte o lumânare literaturii locale cu asemenea ocazii prin exprimarea unor îndoieli cu privire la calitatea scriiturii (de obicei provocaţi de lecturile publice interminabile din opera vreunei consoarte de primar) îşi reconsiderară rapid poziţiile prin câteva ode menite să îndrepte lucrurile. Dar nu se opriră aici: întâi mai timid, apoi cu mai mult curaj, câţiva dintre ei afirmau lucruri răuvoitoare, cu subînţelesuri contagioase, în fraze ambigue care , interpretate în cheia în care fuseseră de altfel spuse, a invidiei literare ce deseori tulbură sufletele cele mai delicate ale poeţilor, păreau să pună la îndoială însăşi competenţa doamnei Augustin în ceea ce priveşte literatura.
Întâmpinară însă o rezistenţă dârză, neaşteptată din partea neînsemnaţilor autori provinciali. Cei care altădată se îmbulzeau ca elevii din şcolile primare să primească autografe sau să ceară umil sfaturi legate de tehnica scrisului, păreau acum că aboliseră orice ierarhie literară şi deciseseră să îi trateze ca pe nişte egali. O autentică revoluţie tăcută avusese loc, iar presa nici măcar nu prinsese de veste. Ceea ce era bizar era că abdicarea bruscă de la formele de veneraţie tradiţională faţă de scriitorii consacraţi nu se produsese pe baza supraevaluării propriilor creaţii, cum au fost tentaţi iniţial să creadă maeştrii vremii. Câteva răspunsuri oficiale şi câteva discuţii telefonice interurbane atestau faptul că de-abia acum amatorii într-ale prozei prahovene sau preatimizii romancieri vrânceni păreau să conştientizeze diferenţele calitative enorme ce îi separau de talentele literare autentice. Dacă în privinţa distanţei care îi despărţea de faima literară nu îşi mai făceau vreo iluzie, fiind deodată capabili să recunoască cu precizie gradul propriu de inferioritate, în privinţa atitudinii pe care o aveau în faţa artei scrisului lucrurile se schimbaseră profund şi ireversibil, căci în articularea sacadată a discursurilor pline de căldură ale doamnei Augustin, lipsurile lor dobândiseră valenţe ceremoniale, de sacrificiu ritualic. Înţelegându-şi mediocritatea nativă şi luând asupra lor păcatul şi vina ilizibilităţilor de tot felul cu care umpluseră librăriile locale, suferiseră o transformare ontologică esenţială: nu mai erau administratori ai creaţiei (sau chiar creatori originali, de sine stătători, după cum unii, în febra vânătorii de glorie literară se amăgiseră), erau o parte a literaturii lumii, iar scrierile lor oglindeau opera umanităţii atât în părţile lor cursive, cât şi în smârcurile lipsei de sens ce se mai găseau tipărite prin bibliotecile judeţene.

Această operă colectivă, dar în acelaşi timp transcendentă autorilor ei, anunţată în frazele profetice ale doamnei cu cu pălării ciudate şi voce piţigăiată ca „opera omnia” depăşea ca importanţă orice se scrisese până atunci şi putea fi descifrată în modul cel mai la îndemână cu putinţă, în creaţiile proprii. Pentru ei nu va mai conta de acum înainte decât ceea ce au scris, căci în propria operă ei vor putea regăsi întregul spirit al omenirii în forma logică necesară a celei mai bune literaturi posibile. Scrierile lor aveau însă să stea la baza unui întreg ciclu al vieţii şi al creaţiei, ca o carte sfântă a genealogiei proprii, căci copiii acestor poeţi şi prozatori revoluţionari aveau să venereze spiritele înaintaşilor ce sălăşluiau în cărţile cărora le închinau ritualic, volume exegetice. Nu e de mirare că, ajungând în cele din urmă la urechile presei din capitală fragmente din aceste idei, ce constituiau un adevărat manifest al unei noi şi radicale ideologii literare, cei ce auziseră chemarea eliberării în discursurile doamnei Augustin primiră apelativele de poeţi animişti, totemici, sau augustinieni, după numele de domnişoară al zeului-totem.       Sacralitatea distinsei poete fu proclamată şi adoptată prin vot unanim aproape simultan la Tg. Jiu, Ploieşti şi Focşani. În consecinţă, în cele trei centre culturale ce se convertiseră la noul crez literar, spiritul doamnei Augustin fu invocat repetat pe durata unei săptămâni întregi, timp în care aceasta lipsise de la domiciliu, iar portăreasa răspundea automat la telefon cu acelaşi text şablon: ”Doamna Augustin a părăsit localitatea de reşedinţă”

Şi adevărul era că poate singura persoană cu pretenţii culturale care nu aflase nimic despre vâlva creată în cele trei bastioane ale noii poezii, era chiar poeta ce stârnise toată agitaţia din ultimele zile. Ceea ce nimeni nu putea bănui era că, în ciuda tuturor celor ce nu încetau să-i reamintească importanţa capitală a muncii ei prometeice de aşezare a orăşelelor prăfuite pe vasta hartă a culturii europene, în ciuda faptului că reprezenta un model, o inspiraţie pentru o întreagă nouă generaţie de poeţi şi prozatori, că textul ei „Transcendenţă şi transcendentalism în poezia gorjeană contemporană” fusese introdus în programa şcolară a unei universităţi din provincie, Dorotheea nu putea scăpa, în nopţile de singurătate de un soi de panică, de sentimentul că din viaţa ei lipsea ceva esenţial. O carte. O carte de poezie, pe care să o dăruiască admiratorilor săi, pe care să o semneze în fiecare zi cu caligrafia ei îngrijită, pe care să o admire, albă şi preţioasă, în vitrinele librăriei din centru şi în mâinile tinerilor studenţi aşezaţi pe băncile din parc, într-una din zilele apolinice ale verii. Pe prima pagină avea să se afle o scurtă dedicaţie închinată tatălui său, om de ştiinţă şi universitar cu oarecare renume local, care de altfel nu schimbase niciodată mai mult de două fraze cu ea, considerând că educaţia singurului său moştenitor era o afacere delicată şi nepotrivită preocupărilor unui cercetător singuratic şi că era mai bine să o lase în seama comunităţii. Şi totul fusese în regulă, deoarece vecinii, care aveau două fetiţe cam de vârsta micuţei Dora şi care asigurau de altfel şi menajul savantului de la moartea soţiei acestuia contra unei sume lunare, nu dăduseră vreodată de înţeles că i-ar fi deranjat includerea unei guri în plus de hrănit în aranjament. (În paranteză fie spus, între lipsa unei relaţii cu părinţii de sânge şi importanţa aspectului dinastic al noii literaturi, s-ar putea face câteva speculaţii, nu neapărat lipsite de temei). Dedicaţia avea să reproducă scrisul ei de mână, lucru la care ţinea în mod deosebit deoarece simboliza în modul cel mai expresiv cu putinţă tributul de carne, sânge şi sudoare prometeică pe care autorul îl plăteşte pentru naşterea unei cărţi. În două rânduri concentrase o imagine poetică a prezenţei taciturne din casa mohorâtă aflată în faţa celei în care crescuse:

Tatălui meu, căruia zeii i-au hărăzit păstrarea tainelor lumii”.

Între timp, poeta, a cărei operă întârzia să se arate, se arunca cu din ce în ce mai multă înflăcărare în luptele ce se dădeau cu regularitate pe câmpurile de bătălie ale caselor de cultură judeţene. Ca un viciu ascuns, nevoia de a se expune zi de zi în faţa câte unui auditoriu (unul din motivele noianului de invitaţii era chiar acela că nu refuzase niciodată pe nimeni, fapt interpretat ca o dovadă de misionarism cultural), dependenţa de momentele în care se simţea orbită de lumina strălucitoare şi epuizantă a atenţiei generale căreia i se abandona într-un ritual narcotic, devenea din ce în ce mai intensă pe măsură ce creştea numărul nopţilor petrecute în compania cafelei italiene şi a unor manuscripte virginale. Fiecare dimineaţă o surprindea în aceeaşi poziţie ,constata cum în adâncurile feţei se conturau tot mai pregnant cearcănele vineţii ale zădărniciei, şi modul în care amorţirea prelungită a mâinii drepte transforma ansamblul statuar format din degete, stilou şi inele aurite, în imaginea dezolantă a unui ecosistem complet pietrificat. Deoarece în timp ce nopţile se scurgeau, fiorul inspiraţiei poetice continua să ocolească zulufii blonzi, şi în aşteptare, Dora strângea între degete stiloul Parker cu cerneală neagră simţind cum printre cele patru degete lipite se scurgea o întreagă lume cu simţiri deosebite ce uneori luau forma unei culori nemaivăzute, alteori a unui sunet nemaiauzit. Niciodată însă a unui cuvânt.

Strângerea involuntară a falangelor, ca pentru a asigura o izolare ermetică a fluxului poetic prin stilou, era doar una din strategiile de captare a energiilor ideatice ale unversului. De departe cea mai folosită era concentrarea şi meditaţia prelungă asupra unui cuvânt ce conţinea în sine potenţialul semantic al declanşării unei viziuni surprinzătoare, şocantă poate, suficient de maleabilă însă pentru a putea fi tradusă în poezie. Lua de exemplu cuvântul „întunecime”. Nu avea nevoie de prea multe pentru a şti cu certitudine, ghidându-se după propriul instinct poetic, un al şaselea simţ prezent în zestrea spirituală a oricărui literat cu pretenţii, că vorbind despre „întunecime”, ne aflăm în imediata vecinătate a problematicii atât de fertile ideatic a sufletului. Şi mai era vorba aici despre ceva, era vorba şi despre absenţa luminii. Meditaţia poetică o întrista atunci căci o purta cu gândul, imposibil de alungat, spre propria incapacitate de a spune ceva despre sine. Era ca şi cum s-ar fi analizat într-o oglindă şi ar fi constatat că, peste noapte, corpul ei a  dobândit proprietatea stranie de a asigura absorbţia cvasitotală a fotonilor.  Examinarea imaginii oglindite releva modul în care, în timp, porţiunile în care reflectarea fidelă a subiectului împlinea aşteptările poeţilor gorjeni fuseseră înconjurate şi absorbite de locuri noroioase, opace, in care lumina solară nu avea acces, locuri ce păreau să ascundă lucruri despre care nu era bine sa se vorbească. Abandonă în scurt timp şi strădaniile poetice, alegând, sub pretextul lumesc al redactării unui volum de memorii, refugierea în spaţiul îndoliat al locuirii cu sine.

Iarna întreagă avea să o petreacă în tensiunea întâlnirii cu propria sa istorie personală, căutând dovezile certe ale existenţei sale şi rostului alegerilor făcute între nenumărate rochii, cărţi cu autograf, şaluri şi pălării ordonate şi etichetate ca adevărate probe într-o anchetă personală. Era ca şi cum poeta şi obiectul obsesiei sale ar fi avut ochii închişi şi s-ar fi încordat într-o pândă oarbă, faţă în faţă, înconjurate de ceaţa identităţii personale şi de un fum negru şi sufocant ca de smoală încinsă. Exorcizarea fu întreruptă abia în momentul în care câteva femei de la ţară care veniseră să ajute la menaj în vecini se plânseră de abundenţa gândacilor din imobil, suspectând apartamentul poetei ca sursă a acestora. Cu câteva zile înainte de a se înhăma la curăţenia de primăvară, Dorotheea se văzu silită să admită inutilitatea mijloacelor artistice în anumite privinţe, aşa că recomandă portăresei ca orice corespondenţă cu autori literari expliciţi, sau neexpliciţi, sau cu vreo caligrafie excentrică, în general orice lucru care îi era adresat şi ar fi putut trece drept lipsit de folos în ochii unei femei de la ţară surprinsă în timpul şmotrului, să ajungă direct la ghenă.

Anunțuri

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s